Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Să ne amintim că George Banu este singurul român distins cu Marele Premiu al Academiei Franceze.
Este numit Prospero al teatrului. Pasionat, erudit, un adevărat Magister și un eminent teatrolog, un visător lucid. Iubește teatrul cu patimă. Ani de zile, profesor universitar la Sorbona. A colindat marile festivaluri de la Avignon, Roma, Taormina, Sankt Petersburg, Sibiu... la care am avut și eu bucuria de a fi alături de el. Când vorbește, vezi spectacolele pe care le-a văzut. Teatrul este pentru el o necesitate tot atât de obsesivă cum e foamea, sau setea, sau dragostea. Succesul și gloria nu l-au schimbat.
Imaginea lui George Banu, un academician al spiritului, coincide cu niciodată obosita putere de muncă. Are vocația creației, neastâmpărul căutării, voluptatea construcției, dar și generozitatea, duioșia, tandrețea, sensibilitatea, umorul, farmecul fără pereche și, pe deasupra, vocația prieteniei.
George Banu povestește călătoriile teatrului. Cum călătorim spre a merge la teatru, dar și pentru a face teatru. Cum se conjugă plecarea și întoarcerea, cum se disociază ele de exil. Nu ne invită la o călătorie exterioară ci, înainte de toate, la o călătorie interioară, o călătorie de mediere și de meditație. El călătorește în numele dorinței de a vedea spectacole și de a cunoaște artiști care lucrează în spațiul lor. Puțini știu că George Banu este și un îndrăgostit de artele vizuale, colindând muzeele pentru a se reîntoarce încărcat cu experiențe pe care le împărtășește prietenilor și cititorilor. „Pictura mă interesează în măsura în care este, pe de o parte, o artă a cărei valoare plastică o apreciez, dar și o artă în care postura corpurilor, ca la teatru, vorbește despre relațiile cu ceilalți și cu lumea. La capătul călătoriei, postura metaforică a personajului ce își ascunde chipul va apărea în întreaga ei complexitate”, îmi mărturisea vorbind despre istoria picturii și teatrului.
George Banu încarnează un ritual fundamental al trecerii, adică al călătoriei. Într-unul dintre interviurile realizate cu el îmi vorbea despre perioada de dezgheț a teatrului românesc: „Fac parte din generația ´68. Am avut atunci senzația pe care mulți tineri au trăit-o apoi în anii ´91-´93. Într-un fel, participam la istorie. Am fost cu toții prinși în sentimentul că intram în alt ciclu, și în el teatrul avea un rol foarte important, în măsura în care se jucau texte noi, existau noi forme teatrale, deși nu trebuia să ne iluzionăm.
Acum, în 2022, George Banu mărturisește: „De mic am fost crescut în spiritul iubirii și admirației pentru Franța. Atunci i-am învățat și limba. Apoi m-am îndrăgostit de extremele sale, moraliștii francezi și… Artaud. La treizeci de ani mă recunoșteam în discreția lui Adolphe de Benjamin Constant și intransigența lui Camus. Franța m-a însoțit. De aceea mi-am ales-o ca o a doua patrie. N-am regretat și m-am integrat. Azi stau lângă Bastilia cu a cărei cădere revoluționară s-au deschis porțile Europei moderne. Cu reușitele și erorile ei, dar Franța a inventat-o și ei trebuie să-i mulțumim pe 14 iulie. Și să o salutăm cu recunoștință. Vive la France! Așa se încheie și Livada de vișini a lui Cehov, care a iubit-o și contestat-o. Ambiguitatea ne ferește de extreme”.
