Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Cine a fost Eugen Simion? Cine n-a fost... Președinte al Academiei Române (două mandate), călăuzitor al Institutului de Istorie și Teorie Literară „George Călinescu”, profesor, mentor, părinte și bunic, mediator între păcatele oamenilor-scriitori și operele literare ale acestora, coleg de clasă cu zurbagiul Nichita Stănescu la Liceul „I. L. Caragiale” din Ploiești, prieten al neînțelesului Marin Preda, admirator al lui Arghezi - pe care-l considera în intimitate cel mai valoros poet al românimii (înaintea lui Eminescu) - și confident al lui Marin Sorescu, „Marele Blajin” a (mai) fost și este, dincoace și dincolo de meandrele istoriei, cel mai aprig apărător al culturii românești (în general) și cel mai bun avocat al literaturii noastre, în special. „Nu mai judecați omul, ci opera lui. Omul a fost, este și va fi supus greșelilor, vremurilor, orgoliilor personale. Opera, însă, va dăinui”. Așa gândea „Marele Blajin”, așa i-a împăcat pe Sadoveanu, pe Petru Dumitriu, pe Eugen Barbu, pe Ion Caraion etc. cu istoria trăită. Pentru a-l înțelege și pentru a-l cunoaște cu adevărat - de ce nu? - dezvelim mai jos amintiri și povești cu omul, profesorul și legenda Eugen Simion, pentru că începând cu acest octombrie luminos și albastru el nu-și mai aparține, el e al nostru (deci și al meu).
Copilăria la Chiojdeanca, Prahova
„Când visez, azi, mă visez mai totdeauna în spațiul pe care psihanaliștii îl numesc spațiul micii copilării. Este, probabil, locul primordial cu care călătorim prin lume. Face parte din identitatea noastră, ca indivizi și, cred, ca români. Într-o discuție avută recent în Franța, locul - spune un istoric celebru, Max Gallo, membru al Academiei Franceze -, este primul reper al identității unui popor. Îmi vine să cred că are dreptate. Putem numi, atunci, copilăria anotimpul care nu se reîntoarce niciodată. Dar locul ei îl purtăm cu noi prin lume. Chiar și prin lumea postmodernă care ne învață că trebuie să ne lepădăm de toate ce au fost pentru a fi mai liberi și mai aproape de esența noastră”.
Adolescența: coleg de bancă și de liceu cu Nichita
„La 11 ani, Nichita Stănescu era așa cum l-am descris deja în paginile la care te referi (Îți spun așa pentru că am aflat de la d-ta că ești ploieștean și, mai mult decât atât, ești absolvent al Liceului «I.L. Caragiale», liceul nostru). La 11 ani poetul era un băiat sociabil, cam voluminos pentru această vârstă, deștept, înconjurat mereu de amici gălăgioși ca și el. La 18 ani, Nichita Stănescu era un tânăr frumos, blond, talentat (își făcuse deja faimă de poet – autor de balade în stil Topîrceanu), tot volubil, însoțit, acum, de o colegă de la Liceul de fete, un tânăr - pe scurt - seducător, inteligent foc și deloc arogant. Făcea caricaturi la gazeta de perete, pe care le semna «H», de la Hristea (Stănescu Hristea Nichita). Nu suferea (sau nu arăta) bolile genialității tinere: nu manifesta interes major pentru filozofie, nu era mistic, nu era pesimist, dimpotrivă, avea o mare plăcere (o zgomotoasă plăcere) de viață. Pe scurt: un tânăr genial nerevelat încă, atipic. Așa a rămas până la sfârșit (în ceea ce privește caracterul lui atipic, modul lui de-a fi; un om complex, peste măsură de inteligent).
Tinerețea: compromisuri în comunism
A fost dispus la mici compromisuri pentru a supraviețui decent în comunism? Ce-a însemnat pentru Eugen Simion perioada comunistă? Cum l-a influențat pe tânărul literat „botnița ideologică”? „Dispus pentru compromisuri n-am fost niciodată, dar am făcut, în mod cert, compromisuri ca să supraviețuiesc ca individ și, când a fost cazul, ca scriitor (mă rog, critic literar). Cine a publicat, atunci, un singur rând a fost nevoit să facă un compromis. Cel mai des a fost compromisul prin tăcere. De pildă, n-am scris despre cărțile despre care nu puteam spune adevărul. Și, se înțelege, despre autorii de care nu te puteai atinge. Așa că am tăcut. Este tăcerea, într-un regim totalitar, o culpă morală?” Chiar, este? „Filosoful Karl Jaspers spune că da, este o culpă, dar ea nu trebuie confundată cu alte două culpe, majore: culpa criminală și cea politică. Este și o a patra, culpa metafizică de care sunt vinovați toți cei care au trăit într-un regim de tip totalitar. Iată, dar, cum stăm noi cei care am trecut prin ceea ce am trecut timp de o jumătate de secol. N-am putut fi toți sfinți, dar n-am fost puțini nici cei care nu s-au grăbit să facă mari compromisuri cu ideile și nici compromisuri morale. Ni s-a reproșat că n-am ieșit în stradă și nu ne-am dat foc, ca semn de protest, sau, cum zicea cineva, scriitorul român a preferat să aleagă Academia, nu Temnița, adică refuzul, protestul, acțiunea directă și, deci, sacrificiul. Ca să nu reiau, aici, ceea ce am discutat în anii ’90, rezum: eu cred că rezistența prin cultură a fost un fenomen real, pozitiv, salvator pentru literatura română. Eu am crezut de la început în această tactică și nu mi-am schimbat opinia nici în anii ‘90, nici acum. Așa se face că mulți s-au supărat pe mine și au rămas și azi supărați. Asta nu înseamnă că nu trebuie să vorbim de «botnița ideologică» și de gravele compromisuri cu ideile”.
Profesor de limba română la Sorbona (nu la Babadag)
Eugen Simion a avut, fără îndoială, o tinerețe zbuciumată. Desemnat după încheierea studiilor universitare profesor la... Babadag, a declinat propunerea, preferând viața de șomer. Vreme de cinci ani! „Mă gândesc cu nostalgie la epoca aceea tragică. Eram tânăr, puțin inconștient, încrezător în destinul meu. Literatura m-a salvat și pe mine, ca pe toți din generația mea. D-zeu a fost cu noi…”. Fără doar și poate, din moment ce a ajuns să predea apoi la Paris! Cum s-a ivit șansa? „Am fost ales, împreună cu alți 19 tineri universitari (printre ei se aflau Matei Călinescu, Sorin Alexandrescu apoi Virgil Nemoianu), pentru a ține - în ceea ce mă privește - cursuri de literatură română la Paris-IV Sorbonne. Cred că ministrul era, atunci, Mircea Malița. A fost pentru mine o mare șansă. M-am întors după câțiva ani pentru că voiam să fac carieră în cultura română. Și nu m-am întors, cum se zice, cu mâinile goale. Oricum, cu altă mentalitate și cu alte puncte de reper intelectual”.
Despre „1989” și alte zmeie
Momentul Decembrie 1989: revoluție, revoltă, lovitură de stat sau câte puțin din fiecare? „În 1989 a fost o autentică, admirabilă revoluție. Sunt bucuros că în 22 decembrie eram în mulțimea din fața Comitetului Central și asistam la luarea cu asalt a Bastiliei noastre… Am fost mândru de faptul că românitatea nu este, cum s-a zis, o ființă vegetală, inertă, amorală. Ce-a urmat este altă temă. Ce se întâmplă azi în viața noastră politică este o mică apocalipsă balcanică... Cred că românii au dorit din toată inima să se lepede de comunism și, în bună parte, au și reușit. Dar a venit peste ei mizeria politicianismului și, azi, sunt derutați, săraci, demoralizați etc. Trei milioane au plecat în Occident… Situație grea, disperare mare. Trebuie să ne regăsim. Media românească să renunțe la această exasperantă pedagogie a negativității. Mă opresc aici”.
Vis de copil
În primii ani de viață petrecuți pe dealurile sărăcăcioase din Chiojdeanca, Eugen Simion avea năzuințe belicoase: „În copilărie, voiam să mă fac general. Mama voia să devin preot. Tatăl meu, pe care îl adoram, îl iubea pe Iorga. În adolescența mea ploieșteană, am descoperit critica literară. Am rămas la ea. Altceva, din păcate, nu mai știu să fac. Spun asta cu tristețe”.
Ce este râsul?
Eugen Simion: „Un alcool al gândirii, zicea cineva. O formă a inteligenței și a bunătății, îmi vine să-ți răspund. Am scris o carte despre Creangă (Cruzimile unui moralist jovial) în care am încercat să definesc râsul (umorul) lui greu de determinat”.
Realizarea vieții
Cea mai mare realizare a omului Eugen Simion? „Cum nu sunt un om vanitos, ci numai un spirit orgolios (un orgolios care crede în moderațiune și bun simț), ți-aș răspunde astfel: dacă critica pe care am făcut-o până acum și pe care sper s-o fac, în continuare, cu mila lui Dumnezeu, va interesa și de aici înainte, atunci aș putea zice că n-am pierdut degeaba timpul în istorie”.
Școala în epoca neoliberalismului
Educația românească, încotro? „În derivă. Într-o eternă reformă, care mai de care mai dezastruoasă. Ce-a creat Spiru Haret a reușit să distrugă neoliberalismul nostru postcomunist aberant și agresiv față de valorile spiritualității naționale”.
Preferințe livrești
Care au fost scriitorii preferați ai lui Eugen Simion? „Literatura română, de la Neagoe Basarab până azi, este preferința mea. Nu mai citesc cărți și autori, citesc și eu de la o vreme, ca G. Călinescu - literatura română. Fac de două decenii o serioasă cură de clasici. Spiritul meu critic iese întărit. Descopăr cu uimire că, după marii critici, sunt încă multe de spus despre literele românești”.
Iubirea, pur și simplu
Ce este dragostea? „Dragostea? Este ceea ce ne ține pe pământ și ne împacă de cele mai multe ori cu răul din om. Dragostea? O inteligență a inimii și bunătatea supremă a inteligenței spiritului… Să-ți mai spun? Neagoe Basarab spune fiului său Teodosie că iubirea face pe om să poată vorbi cu îngerii… Mă opresc aici. Nu înainte însă de a completa că, pentru a putea vorbi cu îngerii, omul trebuie să învețe limba lor. Și limba lor este limba bunătății sufletului”.
Nu sunt un om vanitos, ci numai un spirit orgolios (un orgolios care crede în moderațiune și bun simț”, Eugen Simion
Ce scriitori români meritau Premiul Nobel pentru literatură? Eugen Simion: „Arghezi în primul rând, Nichita Stănescu și Marin Sorescu după el”.
„Politica europeană nu arată niciun fel de interes pentru culturile naționale, iar politica românească tratează cultura națională ca pe o piesă de schimb în aranjamentele dintre partide”, Eugen Simion
