Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Lollo, cea mai frumoasă femeie din lume
În cinema le-a întrupat pe Esmeralda, Pauline Borghèse, Regina din Saba... Veritabil sex-simbol avant la lettre, “Lollo”, cum era numită, a fost starul planetar de la începutul anilor 50. Şi cea care i-a făcut indirect cele mai frumoase complimente a fost platinata ei rivală, Marilyn Monroe: „Eu sunt Lollobrigida americană”.
O adevarată Venus Imperiale
A putut fi admirată în filme antologice, de la Fanfan la Tulipe, alături de Gérard Philipe, la Notre-Dame de Paris unde a jucat alături de Anthony Quinn, trecând prin La Mer à Boire cu Jean-Paul Belmondo, care a rămas filmul ei preferat.
Ca în toate mitologiile, viitoarea Venus Imperială a ştiut să-şi contruiască legenda.
Actriţa italiană s-a născut la 4 iulie 1927 la Subiaco, localitatea în care văzuse lumina zilei şi Lucrezia Borgia, într-o familie modestă. Atrasă foarte devreme de mediile artistice, a învăţat să cânte şi să deseneze şi a participat la concursuri de frumuseţe.
Cu Marilyn Monroe
Încă de copil, pentru a putea studia, vindea caricaturi în cărbune, semn precoce al predispoziţiei sale pentru arte, predispoziţie care s-a dezvoltat apoi în fotografie şi în sculptură.
Primii paşi în lumea spectacolului i-a făcut, pe de o parte, sub egida lui Eduardo Scarpetta, în 1945, jucând în comedia Santarellina, şi, pe de altă parte, în primele fotoromanzi italieneşti, ca Nel fondo del cuore, sub pseudonimul Diana Loris.
Într-o rochie din voal cu flori şi parura din diamante
Este cunoscută participarea ei la concursurile Miss Roma şi Miss Italia, alături de alte viitoare dive ale cinema-ului italian: Lucia Bosé, Gianna Maria Canale, Eleonora Rossi Drago, Silvana Mangano.
După roluri mici, Lollobrigida a devenit protagonistă, încă de la începutul anilor 50, în multe pelicule diferite, de la capodopera cinema-ului inspirat de rezistenţă, Achtungh! Banditi! De Carlo Lizzani la aventurile de capă şi spadă, de la Altri tempi de Blasetti la Il processo di Frine.
Cu Gerard Philippe în Fanfan La Tulipe
În 1952 a fost Adeline, ghicitoarea care îi prevedea un destin excepţional lui Fanfan la Tulipe. Pelicula a fost un triumf, iar Gérard Philipe, poate pentru a-i mulţumi că a contribuit la succes, a învăţat-o limba lui Molière.
Din acel moment, Lollobrigida a strălucit de ambele părţi al Alpilor. Când Jean Delannoy i-a încrediţat rolul Pauline Borghèse, sora preferată a lui Napoleon, accentul ei italienesc a contribuit la veridicitatea scenariului.
Între 1952 şi 1965, această „bella ragazza” a fost partenera celor mai mari seducători ai ecranului din generaţia sa: Frank Sinatra, Sean Connery, Humphrey Bogart, Marcello Mastroianni, Yul Brynner sau Vittorio Gassman.
Diva şi imaginea ei în oglindă
Dar, cum se întâmplă adesea, actriţele frumoase, sclave ale unui fizic spectaculos, ajung mai rar la compoziţii-cult. Urâţită, îmbătrânită parcă prematur, umilită de un Jean-Paul Belmondo mai ticălos decât oricând, diva romană consideră că rolul Margheritei din La mer à boire de Renato Castellani rămâne cea mai interesantă împlinire a sa ca actriţă.
Alături de Jean Marais
Până la jumătatea anilor 60 a fost protagonista unor producţii internaţionale, ca Il tesoro dell’Africa de John Huston, Trapez, Sacru şi profan de John Sturges şi multe altele, printre care şi La donna più bella del mondo. Filme majore sau mai puţin importante, toate însă în măsură să-i consolideze faima şi admiraţia publicului.
În Solomon şi Regina din Saba
Apoi, au fost alte titluri semnificative care i-au punctat cariera: Torna e settembre, care i-a adus un Golden Globe, Buonasera, signora Campbell, urmat de un al doilea Glob de Aur, Venere Imperiale pentru care a fost distinsă cu David di Donatello sau La donna di paglia alături de Sean Connery.
Cu Marcello Mastroianni
„Sunt teribil de ambiţioasă şi nu m-aş putea mulţumi cu o reuşită mediocră”, mărturisea Gina Lollobrigida.
A lucrat cu regizori talentaţi, ca René Clair sau Luigi Comencini, a dat replica unor actori renumiţi cum ar fi Humphrey Bogart, Anthony Quinn ori Vittorio de Sica, a jucat atât la Hollywood, cât şi în Italia.
Devenită divă, iubită pentru frumuseţea fizică şi pentru cea a inimii sale, ca în Pane, amore e fantasia de Comencini, în care interpretează celebrul personaj La Bersagliera, sau ca în filmul aproape autobiografic Miss Italia de Duilio Coletti. S-a remarcat la ea, spre deosebire de alte actriţe italiene, poate cu excepţia Annei Magnani, coincidenţa între personajele „comune” şi statutul de divă. Lollobrigida va fi de atunci mereu diva Lollobrigida şi publicul va trăi filmele ei prin acea ciudată suprapunere femeia reală – personajul-starul, care este însăşi esenţa conceptului de divă.
În 2008, la vernisajul expoziţiei sale de sculptură
Pentru ca o actriţă să devină divă nu este de ajuns să fie frumoasă sau dorită. Aşa cum afirma André Bazin, „construirea unui star constă, în mod esenţial, în construirea personalităţii unei pin-up”. Conştientă de acest lucru, Lollobrigida şi-a dorit roluri mai dramatice şi mai complexe, ca acelea din La provinciale de Soldati, La romana de Zampa, Mare matto de Castellani, obţinând graţie lor recunoaşterea şi multe premii.
Cu Vittorio De Sica în Pane, amore fantesia, un film care i-a adus Gloria
Odată cu vârsta nu s-a îndepărtat de cinema. În 1986 a fost Preşedinta Juriului Berlinalei şi a primit Premiul Camera. Ultimul său film, XXL, datează din 1996. Mai puţin prezentă pe ecran, Gina Lollobrigida s-a lansat în politică. În 1999 aspira, fără succes, la un loc în Parlamentul European.
În afară de peliculele amintite, filmografia ei cuprinde producţii emblematice, cum ar fi Les Belles de nuit de René Clair (1952), cu Gérard Philipe, Magali Vendeuil, Martine Carol, Gina Lollobrigida, Raymond Bussières, Beat the Devil de John Huston (1953) unde i-a avut parteneri pe Humphrey Bogart şi Jennifer Jones, Pain, Amour et Fantaisie (Pane, amore e fantasia) de Luigi Comencini (1953), cu Vittorio De Sica şi Marisa Merlini, La Belle Romaine (La romana) de Luigi Zampa (1954), după romanul lui Alberto Moravia, alături de Daniel Gélin, Franco Fabrizi, Raymond Pellegrin.
Pe Riviera de la Cannes
Robert Z. Leonard o distribuia în 1955, în rolul principal din La Belle des belles (La donna più bella del mondo), unde a evoluat alături de Vittorio Gassman, iar în anul următor apărea pe ecran alături de Burt Lancaster şi Tony Curtis în pelicula antologică Trapèz de Carol Reed.
În acelaşi an, era neuitata Esmeralda din Notre-Dame de Paris, regizat de Jean Delannoy pe un scenario de Jean Aurenche şi Jacques Prévert după romanul lui Victor Hugo. Împărţea afişul cu Anthony Quinn, Alain Cuny, Robert Hirsch...
Urmează, în 1959, producţia de mare succes Salomon et la Reine de Saba (Solomon and Sheba), a regizorului King Vidor, unde îi are ca parteneri pe Yul Brynner şi George Sanders.
Trei ani mai târziu, Jean Delannoy o alege din nou pentru rolul principal din Vénus Imperiale. În 1963 filmează în ceea ce avea să devină pelicula ei preferată, La Mer à boire (Mare matto) a lui Renato Castellani, împreună cu Jean-Paul Belmondo, Tomas Milian, Noël Roquevert…
În 2016, oferă cel mai recent interviu al său la festivalul TCM Classic de la Los Angeles, în care afirma: „Publicul are, de fiecare dată, o memorie foarte bună”.
În pofida unor roluri nereuşite sau refuzate, printre care La signora senza camelie de Antonioni, şi a unei căsătorii nefericite cu medicul sloven Milko Skofic, cu care s-a căsătorit în 1949 şi de care a divorţat în 1971, se poate spune că soarta nu i-a refuzat nimic Ginei Lollobrigida.
În afara ecranului, şi-a cultivat pasiunea pentru portretul fotografic, surprinzând personalităţi ca Salvador Dalì, Ella Fitzgerald, Audrey Hepburn, Henry Kissinger…, pe cea pentru reportaj ca să amintim numai un interviu în exclusivitate cu Fidel Castro, şi dragostea pentru sculptură, operele sale circulând pe jumătate de Glob. I-a mai rămas timp şi pentru câteva apariţii memorabile la televiziune. Mai ales cea din Fata Turchina din frumosul Pinocchio de Luigi Comencini, şi, în 1984, în serialul american Falcon Crest pentru care a primit un alt Golden Globe pentru cea mai bună actriţă în rol secundar dintr-un serial.
La Premiile David di Donatello, alături de președintele Italiei Sergio Mattarella
Câştigătoare a primei ediţii a Premiilor David di Donatello, în 2006, pentru La donna più bella del mondo, Gina Lollobrigida a primit, cu ocazia centenarului Premiul David pentru carieră.
Preşedintele Franţei i-a oferit Légion d’honneur.
Când spui Lollo, te gândeşti la haine somptuoase, elegante, bijuterii unice, blănuri, pălării, mănuşi lungi până la cot şi decolteuri vertiginoase. Puţine dive au încarnat feminitatea la nivel mondial aşa cum a ştiut s-o facă Gina, ajutată de mari creatori italieni, precum Emili Federico Schuberth, Sorelle Fontana, Capucci, Sergio Soldano sau, mai recent, Dior, care au îmbrăcat divele italiene, ca şi pe cele americane, dar şi principese şi regine, ca Soraya. Icoană a stilului italian, Lollo a fost curtată de regizori de la Hollywood şi Cinecitta, care ştiau că feminitatea ei place publicului.
Între anii 1920 şi 1940, Hollywood-ul a promovat o frumuseţe sofisticată, cum ar fi cele ale lui Marlene Dietrich sau Greta Garbo. După război, datorită neorealismului, a început să se impună stilul femeii latine, cu o talie de viespe şi forme generoase, aşa cum erau Sofia Loren sau Silvana Mangano. Lollo s-a impus în special prin talentul său, dar mai ales prin corpul său unic, „splendid”, aşa cum nota Vittorio De Sica. Bulgari a creat special pentru ea bijuterii unice, iar celebrul designer Alberto Dal Co îi crea pantofi cu tocuri înalte, unicat.
Diva la 90 de ani
Cu prilejul celebrării celor 90 de ani ai lui Lollo, pe Via Condotti i-a fost întins un covor roşu, pe el aflându-se un enorm tort înconjurat de mii de trandafiri roşii. Îmbrăcată într-o splendidă rochie roz cu auriu, ea a mărturisit prietenilor săi, actori, regizori, realizatori de televiziune: „Privesc în viitor. Sunt pregătită ca în acest an să termin patru cărţi, două autobiografice şi alte două despre personalităţile pe care le-am cunoscut. Voi continua să susţin şi cercetarea ştiinţifică cu celule stem. Deja am donat 5 milioane. Apusul nu este obişnuit pentru cine este obişnuit să strălucească”. A fost una dintre actriţele cel mai bine plătite din lume. Avea un patrimoniu estimat la 215 milioane de dolari, și cu toate acestea a murit într un azil de batrâni, în urma „războiului” dus cu fiul său.
Recent, a publicat un volum „Toți bărbații mei. De la Welles la Bogart”.
Nu demult, într-o emisiune pe Rai Uno, mărturisea în lacrimi „La 94 de ani am dreptul de a trai și de a face ce vreau și de a muri în pace.”
