Filosoafa târâtă pe scări de câinele-lup Togo

Cea mai bună prietenă a lui Jeni Acterian (vezi jurnalul acesteia), rigida și cerebrala Alice a studiat Literele și Filosofia la jumătatea anilor ’30. S-a numărat (alături de Ion Călugăru și Nestor Ignat) printre cei care i-au transcris cursurile filosofului Nae Ionescu (va colabora și la editarea lor, în colectivul condus de Mircea Vulcănescu, Constantin Noica și Constantin Floru). „Alice Botez a debutat publicistic într-o anchetă de presă din 1937, cu un text în care-i lua apărarea asistentului congener Mircea Eliade, acuzat de pornografie pentru romanul «Domnișoara Christina». Devine doctor - sau... doctoresă? - în filosofie în 1938 cu o teză despre structură, publicată fragmentar în revista «Izvoare de filosofie» din 1942 (afină nerecuperată, pe linie structuralist-metafizică, a structuralismului...)”, consemna criticul și istoricul literar Paul Cernat în deschiderea unei minibiografii dedicate scriitoarei Alice Botez. 

Viața care se viețuiește

„A fost o vreme (1940-1942) și cronicar literar la «Vremea», după plecarea lui Pompiliu Constantinescu; tot aici, Alice debutează ca prozatoare (în august 1944) cu nuvela neogotică și polițistă «Asasinatul din pădurea Strâmbei Disperări», amintind proza fantastă a lui Emil Botta din «Trântorul». Jurnalul ținut în acei ani, editat postum sub titlul «Cartea realităților fantastice», a dezamăgit-o (pe bună dreptate) pe amica Jeni pentru lipsa lui de intimitate și concretețe, indiferentă față de «viața care se viețuiește»”. Mai departe, cu profesorul Paul Cernat la catedră: „Alice Botez a lucrat mai mulți ani (n.r. - doisprezece) ca profesoară de matematică și fizică la Comana, apoi - din anii ’50, după căsătoria cu artistul plastic și istoricul de artă Constantin Bulat - ca documentaristă la Biblioteca Centrală de Stat. Debutul editorial, amânat din motive politice, are loc abia în 1968, cu romanul genealogic «feminin» «Iarna Fimbul», în care neobizantinismul apocaliptic, cu o puternică dimensiune psihanalitică și ezoterică, e grefat pe un «blestem» de familie, într-o formulă sofisticată de tip Nouveau Roman”.

Atmosferă neogotică și demonism dostoievskian

În continuare: „Prozatori precum Mircea Ciobanu, Ștefan Bănulescu (în «Cartea Milionarului»), Ștefan Agopian sau Mihai Măniuțiu sunt «înrudiți», tipologic, cu ea. Va urma romanul experimentalist «de război» «Pădurea și trei zile. Varianta scenelor» (1970), în care preocupările pentru radiografierea dramelor de familie capătă o tentă încă și mai sumbră. Poemul dramatic «Dioptrele sau Dialog la zidul caucazian», urmat de romanul «Emisfera de dor» (1979), e o ficțiune istorică enigmatică, abstrus-neomedievalistă, având în centru perioada rusească a lui Dimitrie Cantemir”. Mai mult: „Tot în 1979 apare (probabil) cea mai bună carte a sa - rafinatul «Eclipsa», roman istoric-detectiv, dar și mistico-ezoteric și politic, în care atmosfera neogotică, demonismul dostoievskian și meditația metafizică fuzionează la temperaturi înalte. Ultima carte antumă, culegerea de povestiri «Insula albă» (1984) combină straniul cu parabola borgesiană. Preocupările filosofice spiritualiste ale autoarei, niciodată abandonate, au fost deviate spre ficțiune și eseu (la îndemnul lui Cezar Ivănescu, a publicat în «Luceafărul» din 1969 fragmente dintr-un studiu despre roman, abandonat și, se pare, pierdut).

Creatoare de nișă

Printre ultimele comentarii (critice): „În 1975 Alice Botez a îngrijit, împreună cu criticii de artă Dan Grigorescu și Radu Ionescu, un album comemorativ ca omagiu al fostului ei soț. Bolnavă de inimă, infirmizată (în plus) de pe urma unei vechi poliomielite, Alice a murit pe 27 octombrie 1985, la București, proaspăt mutată într-un imobil de pe strada Paris, după demolarea casei din cartierul Uranus. Episodul e relatat de Arșavir Acterian, într-un fragment memorialistic. Victimă (probabil) a unui accident cerebral incipient, septuagenara Alice s-a dezechilibrat în timp ce ieșea să-și plimbe câinele-lup Togo, care a tras-o după el pe scări, accidentând-o fatal”. Teribilă soartă! Concluzia lui Paul Cernat: „Beneficiară a unui succes constant de stimă, Alice Botez rămâne din păcate și azi, în pofida unor meritorii tentative de recuperare, o autoare impopulară, «de nișă» - ce-i drept, una de anvergură, comparată, nu fără oarecare temei, cu Marguerite Yourcenar de unii admiratori avizați”. 

Două decenii de tăcere

Instalarea la putere a comuniștilor, imediat după Al Doilea Război Mondial, a bulversat cariera scriitoricească a eruditei Alice Botez, care n-a mai publicat nimic vreme de douăzeci de ani (dezamăgită - se spune - de ingerințele ideologiei staliniste în literatură)! Abia la începutul anilor ’70 a acceptat să scoată la lumină, în revistele „România literară” și „Luceafărul”, câteva eseuri extraordinare despre paradigmele romanului european, de la Dostoievski la Marcel Proust și apoi la Alain Robbe-Grillet, Michel Butor și Nathalie Sarraute.

Științele, în slujba literaturii

Criticul literar Bianca Burța-Cernat remarca în legătură cu aceste texte deosebite: „De un eclectism spectaculos, apelând la argumente din sfera filosofiei sau a istoriei științelor, invocând teoriile einsteiniene despre relativitatea spațio-temporală, dar și discontinuitatea energiei teoretizată de Max Planck, geometriile neeuclidiene, psihologia funcțională și psihanaliza ori noile concepții vitaliste și integraliste ale biologiei, eseurile (fragmente dintr-un foarte amplu studiu din păcate pierdut) formulează observații privitoare la metamorfozele prozei europene a secolului al XX-lea, cu insistență asupra unor mutații precum relativizarea perspectivei narative, multiplicarea instanțelor naratoriale, discontinuitatea epicului, imposibilitatea de a reduce povestea la o acțiune liniară, desfășurată într-o unică dimensiune temporală”. 

Poeme, până la 1 noaptea

„Cartea realităților fantastice”, așa cum și-a numit Alice Botez bizarul jurnal, de fapt mai mult un jurnal intelectual, de reflecție și speculație filosofică, și-a început drumul, din câte se pare, în primăvara anului 1937. Mai multe date legate de acest manuscris a furnizat cea mai bună prietenă a scriitoarei, Jeni Acterian, tot într-un jurnal devenit (postum) celebru („Jurnalul unei fete greu de mulțumit”). Dar să facem loc însemnărilor „acteriene” din 5 martie 1937: „Mi-a citit aseară Alice din poemele ei. Am stat iar până la 1 noaptea. E în odaia ei o liniște teribil de încărcată și de grea. Te apasă și te ușurează în același timp. Stranii, curioase poeme!”.

Studenta preferată a lui Nae Ionescu

Prietenă de cursă lungă cu grupul criterionist format din Mircea Eliade, Emil Cioran, Eugen Ionescu, Petre Ţuţea, Mircea Vulcănescu, Petre Pandrea și fraţii Acterian, Alice Botez a fost studenta preferată a lui Nae Ionescu, excentricul profesor de filosofie propunând-o chiar pentru o bursă în Germania. Izbucnirea războiului a anulat însă iniţiativa. 

Prizoniera unui TBC osos 

Lipsită de figura paternă (tatăl i-a murit pe când avea doar un an), Alice Botez a locuit în București cu mama, mătuşa şi bunica în casa bunicilor, pe Uranus 24, imobil demolat în 1984, când a primit spaţiu locativ în strada Paris. A urmat cursurile Școlii nr. 3 de fete, apoi Liceul „Regina Maria”, iar în 1932 s-a înscris la Facultatea de Litere și Filosofie (secția Logică şi psihologie), pe care a absolvit-o în 1938. O poliomielită din copilărie, un TBC osos, au fost cauzele unei vieţi retrase, încercate de mari privaţiuni. 

108 ani s-au împlinit pe 22 septembrie 2022 de la nașterea scriitoarei Alice Botez, una dintre cele mai inteligente femei din perioada interbelică.

„Alice Botez rămâne din păcate și azi, în pofida unor meritorii tentative de recuperare, o autoare impopulară, «de nișă» - ce-i drept, una de anvergură, comparată, nu fără oarecare temei, cu Marguerite Yourcenar”, Paul Cernat, istoric literar

„Am considerat literatura un mijloc, nu un scop în sine, ca instrument de formare, cunoaștere și clarificare”, Alice Botez 

Alice Botez a lucrat mai mulți ani ca profesoară de matematică și fizică la Comana, în județul Giurgiu.

„Alice Botez a debutat publicistic într-o anchetă de presă din 1937, cu un text în care-i lua apărarea asistentului congener Mircea Eliade, acuzat de pornografie pentru romanul «Domnișoara Christina»”, Paul Cernat, istoric literar

1979 este anul în care Alice Botez a fost recompensată cu Premiul Uniunii Scriitorilor.