George Topârceanu, spiridușul cu rimă-zâmbet

„Adoptat de revista ieșeană Viața Românească, al cărei spiriduș critic a fost, atât poetul - un modern clasic fermecător, ironic și sentimental, licențios uneori -, cât și prozatorul George Topârceanu - convingător în memorialul său din războiul balcanic, dar și în fragmentele de roman satiric - merită mai multă atenție decât li s-a acordat, de regulă, în ultimele decenii”, remarca, nu fără miez, criticul și istoricul literar Paul Cernat. Să-i acordăm, dar, lui „Top”, atenția noastră! O merită.

Impuls la debut

Cu ce să începem dacă am ales să trecem peste perioada copilăriei și a adolescenței? Cu debutul la revistă, nu? „Cu primele balade umoristice pe care le-am scris - amintea Topârceanu în noiembrie 1909, în cadrul conferinței Cum am devenit ieșean -, am început, în sfârșit, să am și eu oarecare succes în cercurile prietenilor. Una din acele bucăți - un răspuns la niște versuri ale poeților, iluștri pe atunci, Anghel și Iosif - a ajuns nu știu cum în mâna lui Anghel… și de acolo, m-am trezit cu ea în paginile Vieții românești - de unde am și primit în curând un onorar cât se poate de substanțial. Acest din urmă amănunt, mai cu seamă, m-a încurajat din cale afară”. 

Fuga de facultate

Despre ce „bucată” pomenea „Top”? Debutul s-a consumat odată cu parodia Răspunsul micilor funcționari, replică la cronica veselă Elegie, care avea să figureze în ciclul A. Mirea. Caleidoscop: „Da, aveți dreptate: noi o ducem prost,/Țăcănim întruna la mașina Yost…/Asta ni-i viața!/Tot mereu aceeași, sara, dimineața:/ Slujba, facultatea, birtul și chiria,/Peste tot apasă grea, monotonia”. Lansat, tânărul îndrăgostit-lulea în liceu de actrița Marioara Voiculescu va prinde o colaborare și la revista Viața socială, condusă de N.D. Cocea (aici a văzut lumina tiparului Balada chiriașului grăbit). Aparițiile intermitente în presa vremii nu i-au putut susține însă o viață decentă în București. De altfel, viitorul poet avea să renunțe la cursurile Facultății de Drept, pe care le-a abandonat în același an în care decisese să le urmeze (1908).   

Susținut de domnul G.

Salvarea a venit dinspre G. Ibrăileanu, criticul și prozatorul care avea să-l introducă pe Topârceanu în redacția Vieții românești. Iată, de pildă, ce-i scria autorul Adelei, încurajându-l, despre o eventuală colaborare la revista ce apărea la Iași: „Cred că voi găsi ceva, deși acuma, în «opoziție», e mult mai greu. Te rog scrie-mi care este minimum cu care te-ai putea mulțumi. Bineînțeles că eu nu voi căuta acel minimum, ci cât se poate spre maximum. Totuși trebuie să-ți spun, ca să fiu corect, că nu am siguranță. (…) De la revistă poți avea o sumă măricică, dacă poți scrie și în alte genuri decât acela de până acum”. Și „Top” a putut. 

Biografie la secret

În toamna lui 1911, își făcea bocceluța - două brațe de cărți, o pereche de cizme cu toc, o pușcă și-un pumnal de colecție - și descăleca la Iași. Pe  viață. Numit subsecretar de redacție, va compune cronici vesele, poezii, proze, recenzii, cronici teatrale, schițe, note. După doar un an se și însura, devenea și tată (ordinea e neclară). Oricum, a luat-o ca soață pe Victoria Iuga, iubită din adolescență, care i-a dăruit un băiat, Gheorghe. Vor trăi însă separat - el, la Iași, ea, la Pitești și Câmpulung -, fără a divorța. Probabil copilul n-a fost decât rodul unei iubiri trecute. De altfel, Topârceanu s-a ferit toată viața să ofere amănunte biografice. Într-o epistolă din 25 noiembrie 1914 către Paul Locusteanu, care-i solicita date personale pentru volumul Umorul românesc, „Top” era ferm: „De Iași, m-aș putea despărți cu greu. Am aici numeroase legături intime, care mă rețin ca niște fire de păianjen, o muscă… Te rog deci să nu te superi dacă nu pot face așa cu însemnările biografice”. 

În continuare, o justificare puerilă (dacă nu o „abureală”): „Cred că un scriitor nu are dreptul să-și dea biografia în vileag decât… după ce a murit. Altminteri, e o anticipație cam primejdioasă și comică: de unde știu eu dacă posteritatea (singurul judecător) mă consideră sau nu?”.      

Iubirile Iașiului

Implicat în prietenii sincere cu vânătorii Mihail Sadoveanu, Demostene Botez, M. Sevastos, Cincinat Pavelescu, dar și intime cu devotata Otilia Cazimir, „Top” n-avea să mai părăsească Țara lui Ștefan cel Mare decât pentru un interval-fulg, după eliberarea din prizonieratul de pe frontul bulgar al Marelui Război. Întoarcerea în țară (la intervenția filogermanului Constantin Stere), după luni bune în care a fost considerat mort, a însemnat, de fapt, revenirea în orașul inimii - Iași -, unde era așteptat cu brațele deschise și de vechiul amic G. Ibrăileanu. Topârceanu avea să fie numit subdirector al Teatrului Național (1919), redactor-prim la Viața românească (care a reapărut în 1920, după o perioadă de interzicere), director al Teatrului Național din Chișinău (1926-1927), inspector general teatral pentru Moldova (1930)…

Cancer la ficat

Când viața autorului Baladelor vesele și triste se așezase cât de cât într-o albie armonioasă, pronia a lovit necruțător: cancer la ficat. Poetul avea doar 51 de ani și nu și-a aflat diagnosticul-sentință decât cu puțin înaintea sfârșitului. „Slăbise mult. Întorcându-se de la Viena (n.r. - unde încercase, disperat, un tratament) prin București, nu voise să fie văzut de prieteni. La Iași, de asemenea. Ionel Teodoreanu îl vizitează în ultimele clipe de viață, când avea o mască mortuară. «Topârceanu, galben, numai oase, amintea tot ce e băbesc în Dante și tot ce e dantesc în Barbara Ubric. Când își primea ultimii prieteni, se acoperea, să nu-l mai vadă nimeni urât». După o chinuitoare agonie, se stinge la 7 mai, vegheat de Otilia Cazimir”, consemna editorul Al. Săndulescu în deschiderea „Operelor” publicate în 2014 de Fundația Națională pentru Știință și Artă, sub egida Academiei Române. 

Pe (noul) val

(Re)dăm cuvântul istoricului literar Paul Cernat: „George Topârceanu a fost, ca să zic așa, spiritul critic muntean al cercului ieșean de la Viața Românească, după impulsul de alți «acizi» - Arghezi și Caragiale. Poezia lui rafinat neoclasică și modern parodică, dar și proza de război (fără a mai vorbi de inubliabilele Minuni ale Sfântului Sisoe) sunt în continuă urcare la bursa de valori a receptării actuale. O simt, o constat mereu. Baladele și rapsodiile, cu bonomia lor melancolică (pe alocuri morbidă), au un caracter «evergreen», parodiile bat originalele, iar melodioasele Migdale amare au un titlu pleonastic pe măsura Agatelor negre ale lui Tudor Arghezi”.

Ziceri faimoase, dinspre „Top”

Folclorul nostru cult a asimilat multe ziceri marca „Top”, între care:

„Lung prilej de vorbe și de ipoteze”;

„Trec anii, trec zilele-n goană/Și-n zbor săptămânile trec/Rămâi sănătoasă, cucoană/Că-mi iau geamantanul și plec”;

„Ce-ai cu noi, mă? Pentru ce să dăm cu var?”;

„Ce să fie? A trecut acceleratul!”;

„Cri-cri-cri, toamnă gri/Nu credeam c-o să mai vii”;

„Mă rog ție, sfinția ta, trage-mi un pumn în nas”.

Regele animalelor

Dintr-un necrolog al lui Arghezi (despre Topârceanu, evident): „Inteligent ca puțini oameni ai condeiului și manuscrisului, Topârceanu, din nobilă și discretă ținută, nu și-a împărtășit sensibilitatea decât filtrată și bătând într-o nuanță voită, și a dat amărăciunii și deziluziei ironie și sarcasm. Între câteva cuvinte, neîndeajuns stăpânite de disciplina voinței, transpare un oftat. Oftatul vine de departe, frânt în pana lui...” Mai apoi: „Topârceanu e singurul bucureștean care s-a strămutat la Iași ca să se facă ieșean. Atras de personalitatea furtunos variată și copleșitor interesantă a d-lui Ibrăileanu, mare schivnic al literelor românești, el și-a luat geamantanul, ghetele cu tocuri Louis XV, costumul de jochey corect, pălărioara sa cu marginile scurte, biciușca de trestie de mare cu noduri, s-a suit în tren și a dispărut de 16 ani”.

Puiul de lup

Mai mult: „Ceea ce-l agasează cumplit este că încă n-a parvenit să stropșească vorbele, îndulcite în graiul moldovenesc. L-am găsit odată la Iași, locuind pe panta unei străzi necirculate, o cameră, spânzurată ca o colivie, de zid. (...) Într-un comanac de călugăr, cu căptușeala roșie, el creștea o veveriță sau o nevăstuică, nu-mi aduc aminte, care îl cunoștea. Îl cunoșteau și muștele și păianjenii, și toate vietățile, afară de cele domestice, se lipeau de el, robite prin simpatie. Războiul l-a găsit în tovărășia unui pui de lup, un lup autentic, de care poetul a trebuit să se despartă, ducându-l într-o pădure. Să istorisească meșterul parodiilor nedumerirea sălbăticiunii, nehotărârea lupului între codru și Iași, urletul deznădăjduit al fiarei intrând în pădure și salutările pe care le trimetea poetului cu capul și, poate că și cu laba, puiul de lup”.

138 de ani s-au împlinit pe 20 martie 2024 de la nașterea poetului George Topârceanu

„Topârceanu e cel mai muntean dintre scriitorii moldoveni, în plus - cu ascendență sibiană, cel mai rafinat poet clasic al modernității noastre și cea mai caustică vedetă lirică a «Vieții românești».”, Paul Cernat, istoric literar

George Topârceanu a fost ales membru corespondent al Academiei Române în 1936, la recomandarea lui Mihail Sadoveanu.

„Topârceanu e singurul bucureștean care s-a strămutat la Iași ca să se facă ieșean.”, Tudor Arghezi

››› Vezi galeria foto ‹‹‹