Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
„La Filologia bucureșteană Gheorghe Crăciun a colaborat, împreună cu prietenii și colegii Mircea Nedelciu, Gheorghe Iova, Gheorghe Ene, la revista neoavangardistă «Noii», folosită drept gazetă de perete a facultății. A frecventat Cenaclul Junimea, preluat de Ovid S. Crohmălniceanu de la șaizeciști. Preocupările filologice pentru structura limbajului i-au fost, de la început, intim legate de cele literare. Interesant: poezia, nu proza sau eseul constituie partea ascunsă a «aisbergului» literaturii sale”, sesiza, nu fără miez, istoricul literar Paul Cernat în rotundul unui crochiu închinat lui Gheorghe Crăciun.
De la fotografie la „Mecanica fluidului”
Mai pe îndelete: „În ciclul Legi de mișcare, cu care debutează în 1971 în revista Argeș, Gheorghe Crăciun experimentează un nou limbaj, tranzitiv, prozaic, în descendența «Stanțelor...» bacoviene (a scris și un studiu de referință despre Bacovia). Asumându-și, în răspăr cu ispitele oficializării, marginalitatea socială, predă o vreme, asemeni afinului Radu Petrescu, la școli din provincie, fără a pierde contactul cu lumea literară. Publică proze, eseuri, prefețe; cele despre proza de început a Hortensiei Papadat-Bengescu sau despre ultimul Bacovia rămânând de referință. Crescute din pasiunea pentru fotografie sunt textele experimentale care vor alcătui, două decenii mai târziu, volumul Mecanica fluidului (2003)”.
Proiecție a propriei laturi feminine
„În aceeași zonă arid-dificultoasă, formalizantă - aprecia profesorul Paul Cernat -, se situează volumul de debut Acte oficiale/copii legalizate (1982) și contribuția din antologia de proză scurtă Desant 83. Modelele textualist-experimentale, post-Nouveau Roman, sunt marcate, ca și cele dinspre experimentalismul german sau Școala de la Târgoviște. Ele vor fi depășite către o formulă personală, cu o «filosofie» proprie a relației dintre corporalitate și limbaj”. În continuare: „Saltul calitativ se produce în 1988, cu romanul pe două paliere istorico-stilistice, antic și biografic-contemporan, «Compunere cu paralele inegale». Mai ales în secvențele neo-pastorale care dublează longosianul «Dafnis și Chloe», Crăciun experimentează, barthesian, o recorporalizare a scriiturii, ca alternativă a metafizicii și proiecție a propriei laturi feminine”.
Tentă eminesciană: „Frumoasa fără corp”
Mai departe: „Din experiențele aceluiași alter ego Vlad Ștefan, profesor de țară, se alimentează solidul, sofisticatul «Frumoasa fără corp» (1992, metaforă a literaturii cu intertext eminescian). Evoluția dinspre experimentalismul textual spre concretețe epică va continua cu «Pupa russa» (2004, roman erotic al «identității bovarice în comunism» și al construcției feminității prin limbaj) și postumul «Femei albastre» (neterminat, 2014), mai direct și mai politic”. Și o indiscreție în registru laudativ: „O piesă de vârf a întregii sale creații e atipicul «fals jurnal la Pupa russa» («Trupul știe mai mult» - suită de reflecții acute despre procesul scrierii cărții, suprapus dramatic degradării propriului corp)”.
Creator de școală brașoveană
Pe aceleași coordonate (cernatiene): „Devenit, după 1990, profesor la Universitatea Transilvania din Brașov, creator de școală «brașoveană» împreună cu Alexandru Mușina, Gheorghe Crăciun își vădește vocația de constructor instituțional, cu un simț etic «ardelenesc» al seriozității și camaraderiei, prin publicarea de sinteze didactice («Istoria didactică a literaturii române», «Introducere în teoria literaturii»), gestionează asociații (ASPRO) și edituri afine optzecismului (Paralela 45), editează importante antologii generaționiste: Competiția continuă. Generația 80 în texte teoretice (1994), Generația 80 în proza scurtă (1998, cu Viorel Marineasa), Experimentul literar românesc postbelic (1998, cu I.B. Lefter și Monica Spiridon). Își adună o parte a eseisticii (programatice, pline de sugestii și deschideri culturale) în volumele Cu garda deschisă, În căutarea referinței, Reducerea la scară, Teatru de operațiuni”.
Reformator al conceptelor lui Vianu
Nu în ultimul rând: „Eseurile politice reunite postum în volum evidențiază liberalismul postcomunist militant al generației. Activitatea teoretică e ilustrată la vârf în «Aisbergul poeziei moderne» (2002), unul dintre cele mai solide și mai inovative volume românești de teorie a poeziei, unde reformulează conceptele lui Tudor Vianu în «Arta prozatorilor români»”. Din nou Paul Cernat: „Dincolo de caracterul militant al demonstrației, modelele tipologice identificate ca direcții ale poeziei moderne constituie o alternativă viabilă la modelul consacrat de Hugo Friedrich. Postumul «Pactul somatografic» (2009) reunește eseuri despre prozatori afini publicate în perioada când a lucrat ca redactor-șef adjunct la revista Observator cultural (premiul special al revistei îi poartă și azi numele).
Noi eseuri își așteaptă editorul
Aproape de final: „În «Viciile lumii postmoderne» (2011) Crăciun se desparte de vechile marote și idiosincrazii generaționiste, evoluând spre o perspectivă moralist-sceptică, aproape conservatoare, asupra postmodernității. Își așteaptă încă editarea noi eseuri, jurnale și o bogată corespondență - un «aisberg» greu de cuantificat”. În loc de concluzie, o remarcă intimă: „L-am cunoscut și prețuit (o vreme, am fost colegi de redacție, înainte ca sănătatea să i se deterioreze grav). Unul dintre cei mai complecși și mai intelectualizați scriitori români ai ultimelor decenii - și un om adevărat, exemplar în asumarea existențială a propriului scris”.
Amintiri de suflet sub Piatra Craiului
Când și cum a devenit poetul Gheorghe Crăciun (și) prozator? „Vara, în vacanțe dezabuzate, plictisitoare, în «chilia» mea de la Tohanu Vechi, refugiat strategic între cărți și prăfoase colecții de reviste, ros de ambiția unui limbaj adamic, isterizat cromatic de cerga portocalie a patului pe care zăceam ore în șir, calmat intermitent de zborul vrăbiilor și de aerul rece, verzui ca o apă acvariu, al curții”, dezvăluia în notițele sale profesorul care a predat limba română în sătucul de sub Piatra Craiului vreme de aproape două decenii, între 1974 și 1990.
Hârtii și curaj
„Am devenit prozator aproape fără să-mi dau seama, înconjurat de minimale piese de mobilier, de perdele și vase, de jucăriile copiilor și caiete de teze, acoperit ca o apă continuă de bolboroseala radioului și fîșîitul nevrotic al gazului metan”. Mai mult: „Din convulsiile fenomenologice ale acelor ani s-au adunat pe masa mea de 1×1,5 m pagini cu care am încercat zadarnic să debutez, pe care n-am avut curajul să le distrug, de care n-am acum curajul să mă despart zîmbind. Nu sînt hîrtiile unui mort, cum ar spune Mircea Eliade. Cu două decenii în urmă, ele ar fi putut să joace rolul unor hîrtii de acreditare. N-a fost să fie așa. Orice comentariu în legătură cu asta ar cădea în ridicol. Fie atunci ca ele să servească de învățătură de minte și altora. Honni soit qui mal y pense! (n.r. - «Rușine cui gândește ceva rău despre asta!»)”, mai mărturisea Crăciun
Cartea rușinii
„Îmbătrîneam și într-o zi mi-am spus că în cazul acesta n-ar trebui să-mi fie prea greu să ies o vreme din natura mea masculină, cu toate prejudecăţile ei, pentru a încerca să aflu ce înseamnă să îmbraci scriind o carte pielea celeilalte naturi. Mă gîndeam la o carte atît de necruţătoare şi de directă, încît să mi se facă ruşine de toată lumea, mai ales de femeile care m-au cunoscut ca pe un bărbat tandru şi pudic” - Gheorghe Crăciun (din Nota Auctoris a romanului Pupa russa, Editura Art, 2007).
Prigoane
„Mi-a plăcut să port plete mai ales atunci cînd pletele erau interzise. Îmi amintesc prigoana împotriva pletoşilor dezlănţuită prin oraşele patriei în anii ’70. Eram student pe atunci. Idealurile mele de viaţă erau simple și dure: părul lăsat pe umeri, un pulover gros de lînă (iarna, primăvara şi toamna) sau un tricou negru (vara), blugi şi ghete de piele întoarsă. Eram poet, scriam texte la prima mînă pe foiţa de staniol a pachetelor de ţigări Amiral. Cînd veneam acasă în vacanţe începeau certurile cu tata. Cum să umblu aşa pe stradă? Ce zicea lumea? Dar eu nu mă lăsam” - Gheorghe Crăciun („Imagini, litere și documente de călătorie”, Editura Cartea Românească, 2016)
Dublă recunoaștere
Gheorghe Crăciun a fost recompensat de două ori cu Premiul Uniunii Scriitorilor (din România), prima oară în 1983, pentru volumul de debut Acte oficiale/copii legalizate, iar a doua oară în 2004, pentru cel mai cunoscut roman al său, Pupa russa. De remarcat că profesorul brașovean a fost gratulat de două ori și de Uniunea Scriitorilor din Republica Moldova, în 1995 și 2003.
73 de ani s-au împlinit pe 8 mai 2023 de la nașterea lui Gheorghe Crăciun
„Unul dintre cei mai complecși și mai intelectualizați scriitori români ai ultimelor decenii - și un om adevărat, exemplar în asumarea existențială a propriului scris”, Paul Cernat, istoric literar
„Am devenit prozator aproape fără să-mi dau seama, înconjurat de minimale piese de mobilier, de perdele și vase, de jucăriile copiilor și caiete de teze”, Gheorghe Crăciun, poet
„Mă fascinează încetineala pe care ți-o poate oferi scrisul. Numai scriind se poate trăi încet, intens, fără senzaţia că ți-a scăpat ceva. Fără să pierzi ceva. Așa că iată ce caut”, Gheorghe Crăciun
