Gornistul-playboy care a întors armele împotriva comunismului

„Dan Deșliu a fost, în tinerețe, actor (absolvent de Conservator la clasa Mariei Filotti), traducător din Paul Valéry, debutat la revista «Lumea» a lui George Călinescu. În 1949 se angajează, pasionat, pe frontul realismului socialist, cu volumul (emblematic intitulat) «Goarnele inimii». Istoria propagandei epocii îl reține ca pe un «gornist» de primă linie, mai ales prin romanele în versuri: hagiograficul «Lazăr de la Rusca» (despre un personaj controversat, Lazăr Cernescu, valorificat și în nuvela «Vânătoare de lupi» a lui Petru Dumitriu) și standardul «Minerii din Maramureș»”, consemna criticul literar Paul Cernat în rotundul unui crochiu nefardat închinat lui Dan „Beșleagă” Deșliu. Să-i deschidem, dar, perspective mai ample: „Actorul-poet devine (și) deputat în Marea Adunare Națională. În 1953 semnează, împreună cu Eugen Frunză, versurile noului imn de stat - «Te slăvim, Românie»!”. Un tip bine ancorat în realitatea imediată, fără îndoială!

Cenușă în cap

Din 1958, goarnele lasă loc unor sunete mai plăcute, odată cu apariția volumului „Ceva mai greu”. „E perioada în care poezia i se «estetizează» progresiv, devenind nostalgică, intimistă, modernistă («Cercuri de copac» ș.a.). Publică și cărți reportericești despre fotbal («În poartă, Voinescu!»); un deceniu mai târziu - aprecia profesorul Paul Cernat -, fostul true believer al realismului socialist își va pune, pe drumul Damascului, cenușă în cap, devenind unul dintre puținii disidenți pe care i-a dat scriitorimea noastră post-Goma și Țepeneag. Mult mai radical, oricum, decât esopicii, prudenții Bogza, Jebeleanu sau Doinaș (prieteni ai lui, de altfel)”. Poezia sa din epocă are și ea o tentă apocaliptică pe măsură („Pavăză putredă” etc.). „Unii spun că Dan Deșliu și-ar fi depus carnetul de partid în 1980, alții - în 1986, în fața lui Ceaușescu. După scrisori deschise vehemente și alte gesturi antiregim, urcă pe «valul» revoluției din decembrie 1989 (membru în C.F.S.N. etc.), dar nu rămâne acolo”, mai evidenția profesorul Paul Cernat.

Foc în toate direcțiile

În completare: „În anii următori incomodul personaj intră în conflict cu mai toate taberele, de la «România Mare» la Ana Blandiana (căreia îi denunță începuturile realist-socialiste ocultate) sau Mircea Dinescu (pe care-l acuză de malversațiuni ca șef al Uniunii Scriitorilor)”. Ultimele aprecieri: „Deșliu s-a implicat și în alcătuirea unei antologii controversate de poezie românească pentru export. Neprietenii au văzut în el un tip frivol, un playboy versatil pentru toate anotimpurile; alții l-au privit ca pe un chinuit de propriile iluzii și deziluzii”. Concluzia: „Drama lui Dan Deșliu, reală, este drama unui poet «sub vremi», reținut de prieteni și dușmani mai ales pentru angajările sale (pro- sau anticomuniste) și prea puțin pentru poezia sa neangajată. Totuși, cititorii răbdători vor putea descoperi și un «alt Deșliu», elegiac și confesiv, vag retro, poet minor, dar fin. Personajul istoric Dan Deșliu primează totuși, iar cazul său continuă să intrige”. 

Microfonul din scrumieră de la Casa Scriitorilor

S-a discutat aprins în anumite cercuri, la începutul anilor ’90, despre decesul lui Dan Deșliu, un foarte bun înotător mort înecat, mai ales că, se știe, obiectivul „Dandu” - cum era numit poetul de ofițerii Securității - rămăsese în atenția serviciilor secrete și după așa-zisa revoluție, când eșalonul doi din PCR a preluat puterea în România. Facem loc opiniei poetei și cercetătoarei Ioana Diaconescu, personaj care a fost în relații apropiate cu rebelul „Dandu”: „L-am cunoscut pe Dan Deșliu în anii ’70. Eram foarte tânără și prin urmare uimită de patosul cu care se dăruia adevărului pe care îl ignorase cândva. Se vedea de departe că viața nu mai avea niciun rost pentru el dacă nu va demonstra prin mijloace proprii, pe față, ceea ce se întâmpla în România restalinizată după iulie 1971. Și-a pus ultimii ani din viață în slujba acestui adevăr”. 

Bătut-măr de securiști

În continuare, o amintire senzațională: „Venea des la Casa Scriitorilor, unde lua masa. Scena pe care n-am s-o uit vreodată, incredibilă, cumplită, s-a petrecut într-o zi la prânz, înspre ultimii ani ai regimului dictatorial din România. Fiind la o masă cu Mircea Dinescu, poetul a luat brusc scrumiera din fața lui și a strecurat-o în servietă. Nu înțelegeam nimic. A pornit cu pași repezi spre ieșire. Restaurantul era plin de scriitori și de ofițeri de Securitate. Nici azi nu știu de ce, m-am luat după el”. Și? „În hol am asistat la o scenă care a continuat pe treptele Casei Scriitorilor și care m-a trimis în stare de șoc: doi lucrători operativi de Securitate (în anii aceia era plină Casa Scriitorilor de ei), îmbrăcați cu haine maro de piele, îl atacau lovindu-l și încercînd să-i smulgă servieta din mână. Servieta în care Dan Deșliu strecurase scrumiera cu pricina. O scrumieră cu microfon încorporat (am aflat aceasta mai târziu) la care Securitatea nu avea cum să renunțe, deoarece ea conducea la informații prețioase, înregistate prin Tehnica Operativă”. 

„Priviți ce face Partidul Comunist Român!”

Ce s-a întâmplat mai departe? Din nou Ioana Diaconescu: „Fiindcă poetul nu se lăsa, unul dintre cei doi a ridicat o mână făcută pumn pe care eu am văzut strălucind un «box», o armă albă cu care i-a aplicat o lovitură în plină figură lui Dan Deșliu. Șiroind de sânge, acesta a scăpat servieta cu mult râvnita scrumieră. Nu am crezut că mai poate urma ceva. Dar Dan Deșliu a avut puterea să se ridice, să intre în holul Casei Scriitorilor, apoi să deschidă larg ușile restaurantului în care se găsea mulțimea de confrați la fel de șocați ca mine. A ridicat mâinile sus și a rostit răspicat, cu vocea-i baritonală: «Priviți ce face Partidul Comunist Român!». Fața continua să-i șiroiască de sânge. Avea nasul spart și o rană  în mijlocul feței”.  Așadar? „Credeți oare că un om ca acesta, care și-a păstrat luciditatea în întreaga scenă pe care v-am povestit-o, avea altceva în minte decât continuarea luptei fățișe cu dictatura comunistă? Ați putea crede apoi că și-ar fi pus capăt zilelor sau că ar fi dat înapoi măcar o clipă după 1990?”. 

Dispariții misterioase

Relația poetului Dan Deșliu cu Securitatea, înainte de 1989, era notorie în epocă. Din amintirile Ioanei Diaconescu: „Dispărea zile întregi și nu știam unde este, ne temeam de multe ori că a fost omorât în bătaie de Securitate sau arestat. Pentru că asta se întâmpla când dispărea, era luat de Securitate și anchetat. Se cunosc deja, din mărturii, violențele din timpul acestor anchete... Dan Deșliu era un client «încăpățânat» și probabil încercările de a smulge de la el supunerea erau aplicate în gradul cel mai înalt de violență. Apărea, apoi, fără să spună nimic, ne grăbeam unii dintre noi înspre el să aflăm câte ceva. Ne arunca o privire zâmbitoare și caldă, semnificativă. Și înțelegeam”. 

Aeronaut și artist la Petroșani

Fiu al lui Ștefan Deșliu, contabil la Compania Bulandra (apoi administrator al Teatrului Muncitoresc), și al Elenei (născută Săndulescu), Dan Deșliu și-a început studiile liceale în București, la „Matei Basarab”. A ajuns apoi elev al Școlii de Aeronautică de la Mediaș și al Liceului Industrial și de Construcții din București. A absolvit Conservatorul de Artă Dramatică din Capitală, iar între 1946 și 1948 Deșliu a activat ca actor la Petroșani și la București.  A fost, de asemenea, membru de vază al „Teatrului Poporului”, instituție înființată după cel de-Al Doilea Război Mondial, care programa spectacole inclusiv pe scene neconvenționale (în fabrici, uzine etc.). 

Îmbătat de succes

Laureat al Premiului de Stat de trei ori consecutiv (1949, 1950, 1951), Dan Deșliu a primit și Premiul Uniunii Scriitorilor (1974) pentru volumul „Cetatea de pe aer”, și încă o dată Premiul Uniunii Scriitorilor (1978) pentru volumul „Un haiduc pe bicicletă”. Un premiant!

30 de ani s-au împlinit pe 4 septembrie 2022 de la moartea poetului Dan Deșliu

„Neprietenii au văzut în Dan Deșliu un tip frivol, un playboy versatil pentru toate anotimpurile; alții l-au privit ca pe un chinuit de propriile iluzii și deziluzii”, Paul Cernat, critic literar

Dan Deșliu a făcut parte din redacția revistei „Flacăra”, a fost redactor la „Scânteia” și redactor-șef la „Luceafărul” (1961-1962).

„Drama lui Dan Deșliu, reală, este drama unui poet «sub vremi», reținut de prieteni și dușmani mai ales pentru angajările sale (pro- sau anticomuniste) și prea puțin pentru poezia sa neangajată”, Paul Cernat, critic literar

„Perioada în care tata a întors armele împotriva cetății a fost cumplită. În anii ’80, ușor-ușor, au început fel de fel de provocări. A fost inclusiv agresat fizic”, Manole, fiul lui Dan Deșliu