Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Dincoace de discursul succinct și protocolar susținut în limba franceză în prima zi a întâlnirilor, istoricul Ioan-Aurel Pop, președintele Academiei Române, ne-a oferit, special pentru cititorii de „Jurnal”, o expunere amplă, erudită și sinceră a gândurilor ce (i-)au însoțit acest subiect fierbinte. Cedăm dar cuvântul distinsului profesor Ioan-Aurel Pop: „A vorbi astăzi despre lărgirea Uniunii Europene poate să le pară unora de prisos. Dar împrejurările sumbre de acum nu trebuie lăsate să domine mult timp. Lărgirea Uniunii Europene a fost vreme îndelungată împiedicată și chiar oprită pentru popoarele din Est. Prima piedică a fost regimul comunist. Apoi, după 1989, aceste țări și popoare nu erau pregătite pentru clubul celor aleși, nu îndeplineau condițiile de aderare. În al treilea rând, dintre popoarele aflate dincolo de Cortina de Fier, au fost preferate cele situate mai aproape de Occident și care erau catolice și protestante. S-a vorbit mult timp despre Europa lui Carol cel Mare ca despre singura Europă viabilă și necesară.”
Ortodoxia schismatică și „norocul” Grecia
S-a vorbit, dar nimic n-a rămas pecetluit, noile realități politice, economice etc. au contat mai mult, evident... „Treptat lucrurile s-au schimbat ușor, dar niciodată radical. Țările ortodoxe erau considerate extraeuropene, ca foste regiuni schismatice, nepregătite pentru valorile europene. Norocul a fost Grecia, țara ortodoxiei prin excelență – chiar dacă inima acelei lumi, Constantinopolul, nu mai era demult a doua Romă și se afla în captivitate – devenită parte a Uniunii Europene în 1981. Firește, Grecia nu a făcut figură de pion european occidental, cum speraseră capii de la Strasbourg și Bruxelles, dar ea inventase democrația și, prin urmare, toate greșelile trebuiau să-i fie iertate.”
Dispreț, infatuare și ignoranță dinspre Nord
În continuare: „În 2004, au intrat în Uniunea Europeană zece țări: Cehia, Cipru, Estonia, Letonia, Lituania, Ungaria, Malta, Polonia, Slovenia, Slovacia, toate catolice și protestante, cu excepția Ciprului. Ciprul era o ciudățenie, fiindcă este așezat geografic în Asia, fiindcă este divizat teritorial, etnic și politic (partea turcă și musulmană nu este în UE) și fiindcă este țară ortodoxă. Ciprul a fost a doua breșă creată în UE în favoarea ortodoxiei. România și Bulgaria, țări foste comuniste și ortodoxe, au fost primite în UE abia în 2007, după multe negocieri, opoziții și comentarii discriminatorii. Cele mai vehemente voci contra României și Bulgariei au venit din partea țărilor germanice și nordice, țări care, prin elitele lor (și nu neapărat prin vocea opiniei publice), se consideră ultracivilizate și care privesc cu dispreț popoarele de periferie și fără istorie. Faptul că România și Bulgaria nu se află azi integral în Spațiul Schengen este cauzat de aceleași prejudecăți devenite politică de stat în anumite țări (Austria, Țările de Jos), care îi privesc cu dispreț pe acești pioni nesemnificativi ai Europei.”
Despărțirea apelor
Pe același fir: „De ce sunt aceste țări, în anumite privințe și la anumiți indicatori, codașii Europei unite, nu se mai întreabă nimeni. De ce sunt țări de periferie? De ce au fost lăsate sute de ani la cheremul marilor puteri (Imperiul Otoman, Imperiul Romano-German – devenit la un moment dat Austriac și la urmă, pentru cinci decenii, Austro-Ungar –, Imperiul Rus)? De ce au fost vărsate, după Al Doilea Război Mondial, de către marile puteri occidentale în curtea lui Stalin și a sovietelor? În plus, punerea acestor țări în aceeași barcă i-a făcut pe mulți occidentali să le privească la fel, să le considere identice, cu aceeași identitate și cu aceeași istorie. Este clar că deopotrivă românii și bulgarii sunt europeni și creștini și că au contribuit la construirea valorilor europene. Europa nu a fost niciodată nici exclusiv a Occidentului, nici doar a lui Carol cel Mare, nici a celei de-A Treia Rome, nici a Germaniei și nici a Austriei. Europa este mult mai bogată și mai complexă.”
Formarea românilor ca popor romanic
Aprofundat: „În Europa sunt trei categorii mari de popoare: romanice, germanice și slave. În timp ce bulgarii fac parte din categoria slavilor (sudici), românii sunt romanici – ca italienii, francezii, spaniolii, portughezii, catalanii etc. – și fac parte din romanitatea orientală, fiind singurii moștenitori actuali ai acestei romanități. Aproape 80% din cuvintele pe care le folosesc românii în viața cotidiană sunt de origine latină, moștenite prin procesele de etnogeneză și glotogeneză sau preluate treptat ca neologisme din alte limbi, cu precădere romanice. Românii sunt un popor romanic și s-au născut, ca orice popor romanic, în mileniul I al erei creștine (între secolele I-II și VIII-IX), printr-un îndelungat și complex proces istoric, în urma cuceririi Daciei de către romani. Zona de formare este un spațiu vast și eterogen, situat în regiunea carpato-danubiană și pontico-balcanică, restructurat apoi cu precădere la nordul Dunării de Jos, până spre Carpații Păduroși și de la valea Tisei până la valea Nistrului.”
Daci, romani, migratori (slavi)
Mai departe: „Elementele etnice principale din care s-au constituit românii sunt analoage celor care stau la baza tuturor popoarelor romanice: elementul vechi, băștinaș, preroman, adică daco-geții, ramura nordică a tracilor (la francezi, elementul acesta preroman a fost format din gali sau celți, la spanioli din celtiberi etc.); elementul cuceritor, romanii (numitorul comun al tuturor popoarelor romanice europene); elementul migrator, adică slavii (în cazul popoarelor romanice occidentale, componentele migratoare au fost germanice: francii pentru francezi, vizigoții pentru spanioli, ostrogoții și longobarzii pentru italieni etc.). Altfel spus, peste puținii daco-geți rămași în viață (alături de alte mărunte grupuri etnice), după decenii de războaie nimicitoare, au venit prin cucerire romanii (mai corect, latinofonii sau vorbitorii de latină) și au fondat o serie de provincii romane, cea mai importantă dintre ele fiind Dacia (creată în anul 106 d. Hr.). Romanizarea Daciei s-a produs cu precădere printr-o intensă și masivă colonizare, organizată cu grijă de statul roman, pe de o parte, și spontană, cu mulțimi latinofone venite din toată lumea romană (ex toto orbe romano), în căutarea norocului.”
Valuri germanice și turanice - asimilate
„În scurtă vreme - a urmat profesorul Ioan-Aurel Pop -, vechea Dacie s-a romanizat din toate punctele de vedere, deopotrivă formal (de suprafață) și profund (adică sub aspect lingvistic și spiritual). La retragerea autorităților romane din Dacia, în timpul crizei Imperiului de la finele secolului al III-lea, a rămas pe loc o relativ numeroasă populație de rând care vorbea o latină populară modificată după specificul locului. Peste această populație (care încă nu era constituită ca românească) au trecut mai multe valuri migratoare (germanice și turanice), dintre care cel mai important a fost cel slav, ajuns în Dacia prin secolul al VI-lea), care, în parte, s-au și așezat printre protoromâni sau preromâni. După câteva secole de conviețuire cu acești români timpurii, slavii au sfârșit prin a fi asimilați, nu înainte de a lăsa importante urme în limba română, în toponimie și în alte laturi ale vieții locale. Prin urmare, românii sunt un popor romanic din romanitatea orientală, latini în primul rând prin limbă; ei aveau să devină și bizantini prin credință.”
Citește pe Antena3.ro
Rumân/român – vlah/blac/voloh/ilac
Mai mult: „Ca majoritatea popoarelor, românii au avut până relativ recent un dublu nume etnic (etnonim), unul dat lor de ei înșiși și un altul dat de străini. Denumirea proprie (endonimul) este rumân sau, mai ales de la umanism încoace, român, termen moștenit în limba română din latinescul romanus și folosit de români pentru a se numi pe sine de la începutul existenței lor ca popor. Există destule mărturii medievale care atestă, începând cu secolele XIII-XIV, faptul că locuitorii de la Dunăre și Carpați se chemau pe sine români și, mai mult, că unii dintre ei erau conștienți de descendența lor romană sau, altfel spus, aveau conștiința romanității lor. Străinii însă – în primul rând vecinii bizantini, slavi, maghiari, germani etc. – le-au spus românilor vlahi (exonimul) sau cu termeni similari, derivați, cum ar fi blaci, valahi, volohi, vlasi, oláhok, Walachen, ilac, oulagh etc., răspândiți apoi și în rândul popoarelor occidentale.”
Momentul final al etnogenezei
O ipoteză: „Se pare că termenul de vlah provine de la numele unui trib celtic romanizat – Volcae – atribuit apoi, în general, latinofonilor sau popoarelor de origine romană și restrâns în Europa Centrală și Sud-Estică la nivelul românilor, singurii latinofoni de aici. Interesant este faptul că ambele nume (adică și cel de român și cel de vlah), pe bună dreptate considerate sinonime, indică din punct de vedere etimologic și semantic exact același lucru, anume romanitatea acestui popor și, respectiv, latinitatea limbii sale. Momentul final al etnogenezei românilor se poate considera secolul al IX-lea, adică atunci când aceștia apar menționați cu numele de vlahi sau blaci, cam în perioada când se depuneau Jurămintele de la Strasbourg (842), prima atestare a limbii franceze și, deci, a existenței certe a poporului francez. Firește, un popor și o limbă se află în continuă evoluție și schimbare, de aceea termeni ca primă atestare, naștere, apariție etc. trebuie considerați relativi.”
Pripelile lui Samuel Huntington
În priza explicațiilor neobositului dascăl de la Cluj-Napoca: „Românii s-au aflat, de la finalul etnogenezei lor (secolele VIII-IX), la frontiera dintre cele două mari arii culturale și confesionale ale Europei, aria latină și catolică, pe de o parte, și aria bizantină, slavă și ortodoxă, pe de alta. Unii autori, precum Samuel Huntington, relativ recent, au înțeles această frontieră ca pe o precisă și severă linie de demarcație plasată pe arcul Carpaților, linie prin care s-ar fi stabilit pentru eternitate destinul extraeuropean al românilor. De o parte a liniei s-ar situa popoarele (națiunile) catolice și protestante, germanice și romanice, creatoare de civilizație și cultură, întreprinzătoare și tenace, europene, iar de cealaltă parte s-ar afla popoarele ortodoxe, slave, stagnante și tradiționaliste, orientale, un fel de istm între Europa și Asia (Samuel Huntington, The Clash of Civilizations and the Remaking of the World Order, New York, 1996).”
Interferențe
Dar? „Considerăm că această judecată de valoare este grăbită, superficială, simplistă și, prin urmare, lipsită de temei. De altminteri, românii, grecii, ungurii, albanezii, balticii și alții nu se încadrează decât foarte vag în această schemă. De exemplu, românii nu sunt slavi, dar sunt ortodocși, iar polonezii sunt slavi, dar sunt catolici. Frontiera pe care sunt situați românii există cu adevărat, dar ea nu este o linie, ci o fâșie de câteva sute de kilometri lățime, care pornește de la Marea Baltică și ajunge până la Dunărea de Jos și la Marea Adriatică. În această vastă regiune, spiritualitatea occidentală și cea răsăriteană au interferat plenar, de la nivel oficial și elitar până la nivelul vieții cotidiene a oamenilor de rând. Izvoarele istorice pun în lumină pentru Evul Mediu, în această regiune, chiar persoane și comunități care și-au asumat concomitent, pentru un timp, o dublă identitate (bizantină și latină, ortodoxă și catolică, creștină și islamică, mozaică și creștină etc.), spre a se putea manifesta în societate, spre a se afirma, a supraviețui sau a se adecva exigențelor.”
Ortodocși ori catolici, același popor
„De aceea - a punctat istoricul -, în regate și principate precum Ungaria, Polonia-Lituania, Țările Române, Bulgaria, Serbia etc., sunt consemnate deopotrivă ierarhii bisericești bizantine (ortodoxe) și latine (catolice) care există concomitent, conviețuiesc pe aceleași teritorii, se transformă etc. Mai mult, în țări considerate catolice, ca regatul Arpadienilor sau al Jagiellonilor, în care biserica oficială era cea occidentală, anumite mărturii indică pentru secolele XIII-XV proporții covârșitoare, de circa jumătate din populație, ortodoxe, cu biserici, mănăstiri, episcopii și mitropolii corespunzătoare. La fel, în Principatele Române (Moldova și Țara Românească), alături de ierarhia oficială ortodoxă, funcționează în Evul Mediu dioceze latine (catolice), pentru destul de numeroasa populație, mai ales urbană, locală sau venită din Transilvania. Prin urmare, interferențele în această zonă largă a frontierei sunt maxime.”
Românii – particularități și clișee
Istoricul Ioan-Aurel Pop a mai precizat: „Poporul român, format azi din circa 30 de milioane de oameni, locuind în mare majoritate la nord de Dunăre, este, așa cum era și în Evul Mediu, cel mai numeros popor din sud-estul Europei. El este singurul moștenitor actual al romanității orientale (Haralambie Mihăescu, La romanité dans le sud-est de l’Europe, Bucureşti, 1993), singurul izolat de marea masă a latinității, singurul popor romanic european a cărui limbă are un superstrat slav (Carlo Tagliavini, Le origini delle lingue neolatine, ed. VI, Bologna, 1972; versiunea românească idem, Originile limbilor neolatine. Introducere în filologia romanică, coord. Alexandru Niculescu, Bucureşti, 1977), singurul popor romanic de confesiune creștină răsăriteană (ortodoxă), singurul popor romanic ale cărui elite au avut în Evul Mediu ca limbă de cult, de cancelarie și de cultură slavona, singurul popor romanic european care a trăit tragedia și izolarea comunistă, singurul popor romanic confundat uneori cu poporul romilor (țiganilor), poporul romanic cu istoria cea mai puțin cunoscută în Occident, poporul european legat adesea de numele unui vampir – Dracula – și de cel al unui odios dictator – Ceaușescu etc. Oricum, printr-o parte fundamentală a identității lor, românii se revendică dinspre Apus, iar prin alta din răsăritul și sud-estul Europei.”
Identitate neștirbită
În matca lecției profesorului Ioan-Aurel Pop: „Românii nu au participat la marile curente ale culturii apusene, n-au construit catedrale gotice, nu au dat epopei eroice, chansons de geste, romans courtois, commedia dell’arte, nu au avut universități scolastice în secolele XIII-XIV, nici Renaștere ca-n Italia sau Franța, nici mari filosofi, dramaturgi sau fabuliști în secolele XVII-XVIII. Au avut desigur alte valori, dar nu dintre acelea care au creat faima culturii occidentale. O chestiune importantă, legată de orice popor, este și cea a identității naționale. Românii au o anumită identitate, care nu s-a dizolvat odată cu intrarea României în Uniunea Europeană, și nu cred că este în interesul cuiva să se întâmple acest lucru. Așa cum se știe, în linii mari, cine sunt italienii, germanii, francezii, englezii, danezii, belgienii etc. sau, mai nou, polonezii, maghiarii, cehii, letonii ori bulgarii, trebuie să se cunoască și ce/cine sunt românii.”
Slavonismul
„Chestiunea slavonismului cultural la românii medievali (P. P. Panaitescu, „«Perioada slavonă» la români şi ruperea de cultura Apusului”, în idem, Contribuţii la istoria culturii româneşti, ediţie de Silvia Panaitescu, Bucureşti, 1971, pp. 28-49) este, cred, o temă care poate lămuri o serie dintre aceste nedumeriri, poate face mai inteligibilă identitatea românească și poate arunca lumină asupra raporturilor cultural-religioase dintre Apusul catolic și Răsăritul ortodox.”, opina Ioan-Aurel Pop. „Nu este simplu de clarificat chestiunea acestui slavonism cultural, legat de numele unui popor de origine romană, vorbitor al unei limbi neolatine, cu un nume etnic (etnonim) provenit indiscutabil de la cel al Cetății Eterne – Roma – și al statului tricontinental făurit de ea (Când se vorbeşte de slavonismul cultural sau de cultura slavă la români în Evul Mediu, trebuie avut mereu în vedere că poporul de rând, neştiutor de carte, a avut o cultură a sa proprie, populară, orală, anonimă şi colectivă, cu rădăcini puternice în latinitatea târzie. Se vede acest lucru din limba vorbită, din specificul versului popular (similar celui moştenit din latina vulgară), din proverbe, imprecaţii, strigături, descântece, din arta lemnului etc.).” Tot aici: „Slavonismul cultural nu poate fi însă despărțit total de ortodoxie în cazul românilor, pentru că ortodoxia a fost în mare măsură vectorul slavonismului (Ioan-Aurel Pop, „Il Cristianesimo presso i Romeni – tra Occidente e Oriente”, în vol. I Romeni e la Santa Sede. Miscellanea di studi di storia ecclesiastica, a cura di Ion Cârja, Bucarest-Roma, 2004, pp. 13-18.). De aceea, prima întrebare la care trebuie răspuns este: cum au ajuns românii – popor romanic și latinofon – să fie de credință ortodoxă?”.
Creștinarea românilor
„Spre deosebire de toți vecinii lor - sesiza Ioan-Aurel Pop -, românii nu au o dată precisă, simbolică, a creștinării lor, deoarece ei nu au fost creștinați prin voința unui conducător, botezat la un moment dat (ca la bulgari/protobulgari, ruși, sârbi, unguri etc.). Românii s-au creștinat treptat, pe parcursul câtorva secole, începând cu strămoșii lor daco-romani, cu unii dintre coloniști, veniți în secolele II-III, în provincia Dacia din toată lumea romană (ex toto orbe romano). Această creștinare parțială, sporadică, secretă și neorganizată, realizată din aproape în aproape, din om în om, în condițiile grele ale persecuțiilor, a primit un oarecare impuls după Edictul de la Mediolanum, azi Milano (313) (A fost în mod impropriu numit edict, fiind, de fapt, o scrisoare adresată de împăratul Licinius guvernatorilor provinciilor controlate de el (din partea orientală a Imperiului), prin care le cerea să înceteze orice persecuție asupra creștinilor, iar proprietățile confiscate de la aceștia să fie imediat returnate. Scrisoarea nu consfințea creștinismul ca religie de stat și nici nu-l angaja personal pe Licinius în credința creștină.)”.
Document viu
Ce s-a întâmplat ulterior în teritoriile locuite de strămoșii românilor? „Atunci, deși Dacia Traiană nu se mai afla între frontierele oficiale ale Imperiului Roman, misionarii de la sud de Dunăre au putut trece liberi la nord, între latinofoni, spre a predica mesajul Domnului în limba înțeleasă de aceștia – limba latină. Acest proces a continuat în secolele următoare. Faptul că mulți dintre proto-români s-au creștinat în limba latină este dovedit nu doar de sursele de epocă, de textele scrise și de datele arheologice, ci și de limba română – un adevărat document viu. Aproape toți termenii importanți referitori la credința creștină (la esența sa dogmatică și, parțial, la rit) provin în românește din limba latină: altar, biserică, botez, credință, creștin, cruce, cuminecătură, domn, Dumnezeu, iertare, împărat ceresc, închinare, îndurare, păcat, rugăciune, sărbătoare, sânt (=sfânt), Câșlegi, Crăciun, Florii, Paști, Păresimi, Sângeorz, Sânnicoară, Sânpetru, Sântion etc.”
Dualitate
„Însă unii dintre termenii românești referitori la organizarea bisericii, la rit, la unele sărbători mai târzii, la tradiția bisericească formată treptat etc. - a mai remarcat istoricul - își au rădăcinile în slavă: Blagoveștenie, buche, pomană, pomelnic, popă, prescură, slovă, slujbă, utrenie, vecernie, vlădică etc. Cum se poate explica această dualitate? Sub aspectul logicii, nu există decât o cale de explicare, care are și susțineri serioase pe terenul evoluției istorice, al mărturiilor rămase: dacă creștinarea românilor s-a făcut în limba latină, organizarea temeinică a bisericii, statornicirea tipicului, ierarhia etc. s-au făcut în formă slavă. Este absolut necesar să se facă deosebirea fundamentală între credință ca fenomen de conștiință și de cutumă, pe de o parte, și biserică, aspect instituțional, de organizare publică a vieții religioase.”
Creștinism maleabil
„De asemenea - a adăugat Ioan-Aurel Pop -, creștinarea nu trebuie gândită după etalonul fixat în timpurile mai noi, cu îndeplinirea tuturor regulilor consacrate în timp. A fi creștin în secolele antichității târzii și chiar în cele medievale nu însemna a respecta cu strictețe toate canoanele teoretice. Creștinismul a fost secole la rând o stare de spirit bazată pe urmărirea relativă a preceptelor biblice și a canoanelor bisericești, în paralel cu perpetuarea unor cutume păgâne. La rândul său, viața bisericească a fost și ea, adesea, precară, cu respectarea parțială a unor rânduieli pe cale de a se face. De multe ori, istoricii caută mărturii ale edificiilor religioase timpurii, uitând că secole la rând creștinii, mai ales cei din zonele excentrice, îndepărtate, se întâlneau în locuri improvizate. Chiar termenul de ecclesia însemna inițial adunare, comunitate și nu clădire. Prin urmare, creștinismul nu s-a impus instantaneu la niciun popor și nici nu a presupus respectarea tuturor regulilor, care s-au fixat, de altminteri, în timp, de-a lungul secolelor. Creștinarea românilor și a înaintașilor lor a fost un fenomen de durată, cu înaintări și reculuri, cu prezervarea multor insule de păgânism presărate printre comunitățile creștine. Viața bisericească a fost adesea simplă, cu ierarhii locale necanonice, cu alunecări eretice, cu varii influențe.”
România, 10% în Balcani
Nu în ultimul rând: „În detaliu, se cunoaște că, după criza Imperiului Roman din secolele III-V, după mutarea capitalei la Constantinopol și după divizarea statului, partea răsăriteană a lumii romane s-a grecizat în mare parte sau, mai exact, grecitatea a ieșit din nou la suprafață, s-a reafirmat. Marea migrațiune a slavilor în sud-estul Europei a schimbat însă în parte etnicitatea acestei zone. La 602 s-a rupt frontiera Dunării, slavii au invadat regiunea balcanică, stăpânirea bizantină din regiune s-a retras și odată cu ea s-a destrămat și organizarea ecleziastică bizantină. S-a produs, în secolele VII-VIII, un proces intens de slavizare a Peninsulei Balcanice (Prin Peninsula Balcanică înţelegem acea regiune europeană mărginită la sud de Marea Mediterană, la vest de Marea Adriatică, la est de Marea Egee şi de Marea Neagră şi la nord de valea Dunării de Jos. Ca urmare, Ungaria, România (90% din teritoriul său), Slovenia şi, în parte, Croaţia nu fac parte sub aspect geografic din Peninsula Balcanică. România este un stat sud-est european din aria carpato-danubiană.).”
Creștinarea bulgarilor. Efecte la nord de Dunăre
Printre ultimele comentarii (ale acestei prime părți): „La 679-680, pătrund la sud de Dunăre triburile bulgare (protobulgare), conduse de Asparuh, care întemeiază Primul Țarat Bulgar, la 681. Odată cu aceasta, începe și procesul intens de slavizare a bulgarilor, care vor lăsa numele lor turcic unui popor slav. La 864-865, hanul bulgar Boris se botează (cu numele de Mihail), împreună cu o parte a nobilimii, prin acțiunea bisericii de la Constantinopol, și își ia titlul de țar. După încercări nereușite de a-și organiza ierarhia ecleziastică prin biserica de la Roma, Boris/Mihail făurește o biserică bulgară autonomă, dependentă nominal de patriarhul Noii Rome, adică al Constantinopolului. Toate aceste evenimente au modificat pentru totdeauna soarta romanicilor/românilor de la nord de Dunăre.”
„Lărgirea Uniunii Europene a fost mult timp împiedicată și chiar oprită pentru popoarele din Est. Prima piedică a fost regimul comunist.”, Ioan-Aurel Pop, președintele Academiei Române
„Europa nu a fost niciodată nici exclusiv a Occidentului, nici doar a lui Carol cel Mare, nici a celei de-A Treia Rome, nici a Germaniei și nici a Austriei.”, Ioan-Aurel Pop
„Faptul că România și Bulgaria nu se află azi integral în Spațiul Schengen este cauzat de aceleași prejudecăți devenite politică de stat în anumite țări (Austria, Țările de Jos), care îi privesc cu dispreț pe acești pioni nesemnificativi ai Europei.”, Ioan-Aurel Pop
„Românii sunt un popor romanic din romanitatea orientală, latini în primul rând prin limbă; ei aveau să devină și bizantini prin credință.”, Ioan-Aurel Pop
80% din cuvintele utilizate de români sunt de origine latină.
„Momentul final al etnogenezei românilor se poate considera secolul al IX-lea, adică atunci când aceștia apar menționați cu numele de vlahi sau blaci, cam în perioada când se depuneau Jurămintele de la Strasbourg (842), prima atestare a limbii franceze.”, Ioan-Aurel Pop
„La 602 s-a rupt frontiera Dunării, slavii au invadat regiunea balcanică, stăpânirea bizantină din regiune s-a retras și odată cu ea s-a destrămat și organizarea ecleziastică bizantină.”, Ioan-Aurel Pop
