Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
„Întâi stătător mitteleuropean al marii proze bănățene de frontieră, cu o posteritate pe cât de dificilă, pe atât de fecundă, Ioan Slavici a fost un nuvelist, novelist, băsnuitor, memorialist (și moralist) de referință. Om de drept afirmat în cadrele junimismului conservator, autorul Marei a fost totodată un performer al numărului de detenții politice. Cinci arestări, dintre care trei în Kakania/Austro-Ungaria (anii ’80 ai secolului XIX), pentru filoromanism, și două în Regatul României, pentru spionaj, filogermanism și colaborare cu ocupantul, în 1916 și 1919”, remarca istoricul literar Paul Cernat în prologul unei minibiografii dedicate lui Ioan Slavici.
Blamat politic și desființat literar
Biografii căreia-i dăm curs: „Antisemit (Soll și Haben, 1878), federalist și antiunionist, Slavici a devenit, mai ales dupa 1918, victimă a criticii estetice cu parti pris ideologic, în frunte cu E. Lovinescu. Oricât de controversabile (iar în cazul evreilor, inacceptabile), convingerile sale, autentice și asumate până la capăt, trebuie judecate în context. La bătrânețe, ex-junimistul confucianist reorientat spre stânga umanitaristă, condamnat pentru spionaj și trădare în «procesul ziariștilor», după ce trecuse, cum am spus, prin mai multe închisori politice austro-ungare și românești, a ajuns, înaintea lui Arghezi, «pionier» autohton al literaturii de detenție (criticii liberali ai epocii, în frunte cu E. Lovinescu, nu s-au mulțumit doar să-l blameze pentru «colaboraționism» germanofil, ci l-au desființat inclusiv literar)”.
Fuga la Crucea de Jos
Umilit și hulit, respins de clasa politică și culturală, sărac și bolnav, sâcâit de tuberculoza căpătată la Văcărești și împovărat de procese, bătrânelul blajin de-acum și-a găsit refugiul la Crucea de Jos, un sătuc pitulat în podgoriile Panciului, atât de asemănător Șiriei natale. Slavici a citit și a scris până în ultimele clipe de viață, lăsând dispoziții să fie înmormântat la schitul din apropiere de Panciu - Brazi (numit și „de la Cruce”, ctitorie a Sfântului Ierarh Mucenic Teodosie). Deși marginalizat și disprețuit de majoritatea elitei intelectuale, au existat, după moarte, și oameni care au avut puterea să fie oameni.
Ultimul reprezentant al marii generaţii
Iată ce scria, de pildă, A. de Hertz, în „Dimineaţa” (22 august 1925), la cinci zile de la trecerea lui Slavici la cele veșnice: „Maestrul care cu colaborarea şi sfatul său preţios ne-a cinstit, mai mult ca oricine, redacţia noastră literară a intrat în nemurire în căsuţa de la Panciu, unde s-a dus să moară liniştit și departe. Ion Slavici s-a stins împăcat cu el însuşi, ultim reprezentant al marii generaţii care ne-a pregătit limba şi, mai mult ca oricine, a vegheat ca literatura să nu iasă din formele stabilite de marii înaintaşi. Slavici duce cu sine, în mormânt, parfumul acelui romantism pe care în zadar cei de astăzi vor să-l vânture ca să risipească miasmele curentelor moderniste”.
Punte între lumi
În continuare: „A murit cel mai mare prozator al nostru care, până în ultimele lui zile mohorâte, a mai avut puterea să ne cinstească cu scrisul lui Iiniştit şi desfătător. Pe umerii lui gârboviţi ducea povara ce i-o lăsaseră iluştrii săi tovarăşi, punându-l să facă legătura între cei care «mai credeau în scrisul lor» și cei care, din păcate, urmărind alte scopuri, au pierdut din ochi idealul de odinioară”.
Zâmbet sub mustața albă
Imediat, câteva amănunte tulburător de intime: „Scriu aceste rânduri la masa în fața căreia s-a așezat maestrul de-atâtea ori ca să-și revadă manuscrisul sau să facă o corectură. Iată călimara în care muia pana de gâscă adusă de-acasă, înfăşurată în hârtie; iată şi scaunul pe care se aşeza, obosit de suitul scărilor. Intra încă vioi sub greutatea celor şaptezeci de ani, zâmbea sub mustaţa albă, clipea din ochi, ca orice uncheş sfătos gata să spună o snoavă şi, rezemându-şi bastonul de perete, îmi spunea: - Să se odihnească, săracul, că el m-a adus până aici”.
Citește pe Antena3.ro
La drum cu Eminescu, Caragiale şi Coşbuc
Pe același fir: „Noi, aceştia care nu vedeam în el decât pe marele povestitor plecat la drum cu Eminescu, Caragiale şi Coşbuc, care îl preţuiam ca pe un îndrumător totdeauna gata să ne arate greşelile şi să ne îndrepte paşii către orizonturi mai senine, plângem la moartea lui pe bătrânul care singur, din marea generaţie, rămăsese să ne spună «ce-a fost odată» şi încotro trebuie să ne aţintim ochii pentru propăşirea limbii şi literaturii noastre”.
O comoară de cunoştinţe
Apoi, o nouă amintire prețioasă: „Una din marile lui plăceri, când venea să mă vadă, era să găsească pe un începător şi să-l cerceteze. Adesea ori cerea să chem pe unul dintre aceia al cărui scris îl plăcuse, iar alteori, cu o bonomie fermecătoare, îşi bătea joc de manifestările bolnăvicioase ale acelora care, influenţaţi de aberaţiuni străine, căutau să strecoare «urâciuni» în claritatea ce caracteriza literatura noastră de la primele ei începuturi. Fie că începeam să discutăm o chestiune de gramatică, fie că mă dojenea pentru că am scris «el însuşi» în loc de «el însu-şi» sau că încă nu se ştie bine întrebuinţarea pronumelor «lui» şi «său», Slavici era o comoară de cunoştinţe şi un nespus de agreabil povestitor”.
Providențe
Mai mult: „Începea greu, dar când atmosfera îi era simpatică, da drumul vorbelor şi gândurilor cu acea simplicitate care făcea farmecul scrierilor sale. Încetul cu încetul, în noianul amintirilor, maestrul părea că întinereşte, atât de vioaie îi era vorba şi atâta patimă punea în povestirea lui. Ne spunea despre un Eminescu pe care nu-l ştiam din scrierile altora, ne povestea glumele lui Caragiale şi râdea de naivităţile lui Coşbuc. Era poate un semn de providenţă ca dintre cei patru prieteni - un liric, un epic, un satiric şi un povestitor - rămăsese cel din urmă ca să ne poată povesti despre ceilalţi”.
Împăcat
Ultimele gânduri: „Acum s-a dus şi el. Nu voi uita niciodată sfaturile omului care, în vremuri de grea cumpănă, m-a făcut să întrevăd licăririle unor dimineţi senine şi care, înainte de a se duce să moară departe de noi toţi, şi-a luat rămas bun de la mine cu duioşia care arăta cât de împăcat era cu el însuşi şi cât de iertător i-a fost sufletul intrat acum în nemurire”.
În timpul unei epidemii de tusă măgărească…
Întru diluarea melancoliei și a tristeții evocării circumstanțelor în care s-a stins Ioan Slavici, relevăm, mai departe, o față mai puțin cunoscută a nuvelistului născut la Șiria: fața iubitorului de munte. Povestește chiar Slavici (într-un text intitulat sugestiv „Culmi și plaiuri”): „În timpul unei epidemii de tusă măgărească, de care mureau mulți copii la București, am plecat cu unul dintre copiii mei, o fetiță de-abia doi ani și jumătate, la Sinaia și de-acolo am urcat în Vârful-cu-Dor și-am coborât la Peștera Ialomiței, unde am stat o zi, apoi am coborât spre Moroieni. Când era să trecem din poienile luminoase în pădurea de brad, copilul a început să plângă văitându-se că vrea să rămâie la munte, și numai după multe ademeniri am reușit cu mare greutate să-l ducem mai departe”.
Minuni cu copii (sau invers)
Tot aici: „Îmi închipuiam că copilul stăruie să rămâie la munte pentru că-n timpul celor trei zile petrecute în poieni scăpase de chinuitoarea tusă măgărească. Câțiva ani în urmă am făcut însă de la Bușteni o escursiune, în care luasem cu mine un copil de vreo patru ani. Când am sosit la marginea poienilor largi și luminoase copilul a căzut într-un fel de extaz și n-am putut să ne întoarcem decât după ce i-am făgăduit că mâine dimineață vom veni iar și vom petrece ziua întreagă acolo. Am și făcut-o aceasta și copilul, o fetiță, a făcut urcând și coborând un drum de peste zece ceasuri fără ca să obosească. Mi s-a întâmplat însă și ca un om de vreo patruzeci și cinci de ani, pe care l-am întâlnit pe la Babele din poiana Caraimanului, a fost coborât pe targă la Bușteni”. Dar umbla Slavici pe munți, nu se juca…
Socoteli (reglate) în scris
În încheiere, o altă față (veselă, aș zice) a maestrului Ioan Slavici (dată în vileag de neobositul Paul Cernat): „Răsfoiesc două romane ratate literar, dar delectabile ca istorii în care autorii, sub masca ficțiunii (gen «orice asemănare cu persoane sau situații reale este pur întâmplătoare»), își reglează conturile cu rivalii ideologici, polemizează cu ideile unor gânditori la modă ori «dau din casă» tot felul de chestii despre foști colegi și prieteni. E cazul unor cărți pe care, azi, nu le mai citește aproape nimeni (și e păcat) - «Lume nouă și lume vecheă» de Duiliu Zamfirescu (1891) și «Cel din urmă Armaș» de Ioan Slavici (1923)”.
Fitile neexplodate
Concret: „În prima, închipuitul «Duilă» îi încondeiază, tendențios cât cuprinde, pe inamicii din cercul revistei socialiste «Contemporanul» (aici: «Convremelnicul»), de la Gherea (care-l pusese deja la punct într-un articol de pomină, Pesimistul de la Soleni), V. Morțun, Ioan și «coana Sofica» Nădejde la Toni Bacalbașa. În celălalt, Slavici pune să defileze memorialistic, cu nume și prenume în clar, numeroși colegi de la Junimea, oferind eventualilor detectivi istoriografi fitile rămase neexplodate. Ambele sunt pline de stângăcii și cam trase de păr, dar cu inovații surprinzătoare, portrete vii și dezbateri captivante, numai bune pentru voyeurii care se uită în budoarul istoriei pe gaura cheilor ficționale”.
99 de ani se vor împlini în 17 august 2024 de la moartea lui Ioan Slavici.
„Antisemit, federalist și antiunionist, Ioan Slavici a devenit, mai ales după 1918, victimă a criticii estetice cu parti pris ideologic”, Paul Cernat, istoric literar
„Oricât de controversabile (iar în cazul evreilor, inacceptabile), convingerile lui Slavici, autentice și asumate până la capăt, trebuie judecate în context”, Paul Cernat
„Întâi stătător mitteleuropean al marii proze bănățene de frontieră, cu o posteritate pe cât de dificilă, pe atât de fecundă, Ioan Slavici a fost un nuvelist, novelist, băsnuitor, memorialist (și moralist) de referință”, Paul Cernat
„Om de drept afirmat în cadrele junimismului conservator, autorul Marei a fost totodată un performer al numărului de detenții politice”, Paul Cernat
