Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Cu el începe marea (și mica) noastră proză realist-rurală, dar și alte direcții nuvelistice sau romanești ardeleano-bănățene. Dincoace de etalonul cultural al personajului, existența intimă a junimistului a fost o epopee ce merită expusă și dezbătută. Poate și înțeleasă.
Al doilea copil (din cinci) al unui cojocar, Savu, și al Elenei (născută Borlea), Ioan Slavici a fost un important jurnalist (triada Eminescu - Caragiale - Slavici de la „Timpul” era celebră în epocă), scriitor și pedagog român, criticat și lăudat cu măsuri aproape egale. Nu vom aprofunda aici calitatea romancierului ori a nuvelistului Slavici - nu-i loc -, ci un paradox: dezertarea morală, trădarea idealurilor naționale pentru care, de altfel, prozatorul luptase aproape o viață întreagă în „Tribuna”. Învinuit pe drept sau pe nedrept - verdictul va rămâne la dispoziția cititorilor -, omul Slavici, cu bune și cu rele, e cheia acestui articol la conturarea căruia l-am avut îndrumător pe profesorul și criticul literar Eugen Simion. „În timpul războiului de întregire națională - sesiza distinsul academician în prefața primului volum închinat autorului nuvelei «Moara cu noroc» în cadrul colecției Opere Fundamentale -, Slavici a scris în «Gazeta Bucureștilor», apărând idei filogermane și federaliste, idei pe care, în fapt, le formulase și mai înainte. Goga denunță, în «Tribuna» din 16/ 29 iulie 1919, căderea morală a lui Slavici («și-a stins candela conștiinței») și evadarea lui în tabăra trădătorilor”. Chiar așa? Exact! „Când armatele române trec Carpații, în august 1916, pentru a elibera Transilvania, Slavici nu are astâmpăr și deplânge această acțiune. Se arată potrivnic - evidenția Eugen Simion - și atunci când unirea se înfăptuiește. Într-adevăr, o consecvență în eroare, o lipsă de simț istoric curioasă la un vechi luptător”. Da, Slavici militase pentru drepturile românilor din Ardeal, dar așezase aceste drepturi sub tutela împăratului de la Viena, nu sub sceptrul României. „Ca urmare - opina Simion -, bătrânul Slavici a fost hulit și încarcerat 11 luni (de la 19 ianuarie la 18 decembrie 1919) la Văcărești, alături de Arghezi, Karnnabat și Camburopol, apoi judecat, condamnat și, la urmă, eliberat la intervenția unor intelectuali influenți. Când a murit, în 1925, presa n-a fost mai iertătoare, în afară de Mihail Sadoveanu și de alți câțiva prieteni din grupul «Vieții Românești»”.
De la Vaț, în raiul desfrâului, via Văcărești
„Moartea izbăvi opera de om”, a scris, la vremea lui, temutul critic literar George Călinescu, care nu s-a codit să împungă cu degetul rănile și rătăcirile bărbatului Slavici. Dar cum s-a apărat acesta? Amintirile din pușcării, adunate sub titlul „Închisorile mele” (1921) și concepute sub forma unor scrisori, ne-au lăsat amănunte interesante legate de crezul politic al scriitorului din Șiria. Facem loc expunerii lui Eugen Simion: „Confesiunea începe de departe, de pe la 1870, când junii studenți români pregăteau serbarea de la Putna. Continuă cu detenția de la Vaț și, apoi, cu istoria vieții lui de pedagog și gazetar. Nu uită să transcrie în aceste memorii notele de plată (cât a plătit, ca director de școală, pentru iluminat, pentru curățirea grajdului, spălătorie, medicamente, excursii etc.), voind să dovedească faptul că, în toate împrejurările vieții, a fost un om cinstit. Numai că problema notelor de plată nu avea nicio legătură cu acuzația ce i se aducea. Nu era «în chestie», vorba lui Maiorescu”. Și totuși din aceste răvașe în care Slavici se disculpă aflăm și informații de culoare: „Deținutul Slavici - mai evoca profesorul Simion - are dreptul, în închisoarea de la Vaț (n.r. - reținut un an, în 1888, pentru „agitațiune”), în Ungaria, la un iatac curat, plătește chirie și, pentru o taxă în plus, poate avea la dispoziție și un om care să-l servească”. Trai pe vătrai, nenică! La Văcărești, în schimb, e mizerie, stă, la început, într-o încăpere cu 17 paturi, deținuții au păduchi, spitalul pușcăriei este un infern, morții sunt jefuiți, în fine, gardienii sunt corupți, cer fără rușine bacșișuri. „Colegii de detenție fac cerere de grațiere și, în mare dilemă, Slavici notează sub iscăliturile celorlalți: «Mă unesc cu cererile de mai sus, făcând rezerva că sunt gata și să mor aici dacă marile interese ale neamului românesc o vor fi cerând aceasta». O formulă ambiguă care-i va fi reproșată la proces”, releva criticul literar Eugen Simion. De la Văcărești, destinul de pușcăriaș al lui Slavici s-a înfășurat în jurul Hotelului „Modern”, loc de trecere pentru cuplurile ilicite, rai al dezmățului și al impietății care a năucit-o pe casta Eleonara, soția credincioasă care primise permisiunea să-i aducă soțului năpăstuit delicii culinare și vești de acasă.
200 de lei pe lună de la ocupanții nemți
Volumul confesiv „Închisorile mele” dezvăluie, în capitolul „Procesul ziariștilor”, modul abil în care s-a apărat Ioan Slavici în fața judecătorilor: „Fantezia scriitorului se întâlnește, aici, cu chițibușăria juristului. Slavici vorbește întâi, pe îndelete, despre fraza pe care a scris-o pe cererea de grațiere, trece, apoi, la Dante și la modul în care acesta înfățișează Infernul, amintește că are o pensie mică (95 de lei), ajunge la Idele lui Marte și la asasinarea lui Cezar și, după acest excurs total suprarealist, se întoarce la verbul «a lăfăi» pe care l-a pronunțat comisarul regal în rechizitoriul lui… Să se știe, dar, că Slavici, scrietor român de cincizeci de ani (de la debut), nu s-a lăfăit niciodată... «Vorbă aspră, chiar urâtă» - zice el. E sărac, poartă o haină de dinainte de război, familia e în mizerie, iar el, scrietorul, are inima curată, obrazul curat, gura curată, mâna curată …”, reținea Eugen Simion. „Dacă alții cred altfel, să dovedească!”, clama, la rândul lui, Slavici. „Sunt un om neatârnat”, a mai strigat el în sala de judecată. Pentru a se apăra de învinuirea de a fi trădător de neam, spune că faptele (convingerile politice) pentru care a fost trimis la pușcărie nu sunt numai ale lui, sunt și ale regelui Carol I, de pildă, ba chiar și ale lui Heliade Rădulescu și Alecsandri, iar dacă împingem cercetarea mai departe (și Slavici nu ezită s-o facă), ajungem la Mihai Viteazul care și el era un federalist… Deschidere bună - apreciază Eugen Simion. Slavici se apără, cum s-ar zice, cu tradiția politică românească și încheie acest capitol cu o propoziție bine adusă din condei: «Voiți să puneți în rândul făcătorilor-de-rele pe un om care se ține de firul ce trece prin întreaga istorie a românilor!». Chestiune într-adevăr dificilă pentru oamenii legii. Cum a răspuns Slavici acuzațiilor că a primit bani de la autoritățile germane de ocupație pentru articolele găzduite de „Gazeta Bucureștilor”? Autorul e penibil, argumentând că a fost plătit cu doar 200 de lei pe lună, la început, apoi cu 50 de lei pentru un articol săptămânal, fiind mai tot timpul cenzurat. „Slabă scuză, tristă scuză!”, conchidea și Eugen Simion.
O grădină de zarzavat și o întrebare
Argumentele lui Slavici nu i-au înmuiat pe judecători. Scriitorul a luat drumul Văcăreștiului, unde, pentru a-și alunga plictisul, și-a amenajat o mică grădină de zarzavat care a rezistat până ce iedul unui gardian a dat iama în straturile de legume. Grațiat după unsprezece luni (fusese pedepsit inițial la cinci ani de închisoare), Ioan Slavici a bravat solicitând un răgaz de o săptămână pentru a avea timp să finalizeze o nuvelă! La final, se impune întrebarea: „Merita să fie întemnițat Slavici pentru că a primit bani de la invadatorii nemți și pentru că vedea altfel împărțirea noilor provincii românești rezultate în urma Unirii din 1918? Reputatul și îngăduitorul profesor Eugen Simion a formulat-o răspicat: „Oricum am judeca lucrurile, Slavici, om de 72 de ani, prietenul lui Eminescu, autor al unor scrieri esențiale pentru începuturile prozei realiste românești nu trebuia băgat la pușcărie. Numai că, după mari evenimente catastrofale, spiritele devin necruțătoare și justiția nu mai ține seama de nuanțe. Ezra Pound a fost plimbat într-o cușcă, Charles Maurras a fost scos din Academia Franceză și condamnat la închisoare pe viață, Robert Brasillac a fost executat, prietenul lui Malraux, Drieu de la Rochelle, s-a sinucis în timp ce mandatul de arestare fusese deja expediat...”. Dumneavoastră ce credeți?
Ce valoare (mai) are astăzi opera lui Slavici?
Dacă dintre cei patru mari clasici de la „Junimea” - Eminescu, Slavici, Creangă și Caragiale - autorul piesei „O scrisoare pierdută” e considerat cel mai prizat, inclusiv în timpurile noastre, cum l-am putea „categorisi” astăzi pe creatorul „Marei”? Mai este de actualitate proza lui greoaie? Îl mai citește astăzi cineva pe Slavici? Ce valoare (mai) are în prezent opera lui? Criticul Paul Cernat a încercat să ofere un răspuns echilibrat, bine articulat: „Nimeni, între junimiștii de prim-plan, nu a fost, în aceeași măsură ca el, atât de revelator pentru relațiile interetnice ale Europei Centrale și implicațiile lor în România epocii 1870-1920. Literatura sa regățeană și bucureșteană e încă subevaluată. Dincolo de «antreprenorialul» Mara, romanele de după 1900 sunt, oricât de inegale, de mare interes pentru istoricii literari și nu numai. Aș reedita cu drag «Din bătrâni», primul nostru roman despre istoria premedievală autohtonă. Registrul comic din basme sau nuvele îl prinde bine pe acest «pedagog eticist» și conservator modern, influențat de filosofia germană a dreptului și marcat de ideile lui Confucius”. În continuare: „Din păcate, parte a scrierilor sale s-au pierdut în 1916, o dată cu prima arestare a scriitorului «germanofil» de către Armata Română. Se pare că manuscrisele au ajuns la Moscova”.
Un scriitor pentru toate anotimpurile
Dar mai este Slavici de actualitate? „Dramaturgul nu e deloc irelevant (piesa istorică Gaspar Grațiani este remarcabilă, cu bătaie lungă în plan intercultural). S-ar putea glosa mult și despre experiența de editor al arhivei Hurmuzaki, din care a tras mult spre literatură, despre vasta carieră de pedagog la școlile de fete (vizibilă și în remarcabila percepție a feminității din proză), despre activitatea de «memorandist» la «Tribuna» și/sau despre umanitarismul socialist din ultimii ani”. Mai mult: „A inaugurat la noi, înaintea «colegului» filogerman Tudor Arghezi, memorialistica de închisoare politică, într-o carte epistolară dedicată lui Eminescu («Închisorile mele. Scrisori către un prieten din altă lume»), al cărei titlu îl calchiază pe cel al militantului italian antihabsburgic Silvio Pellico”. Concluzia: „Controversat, inegal, disputat, recuperat greu, greoiul, dar subtilul autor al «Novelelor din popor» e un scriitor la răscruce de drumuri și - ador formula asta - «pentru toate anotimpurile»”.
Pe lista abuzurilor
La 22 martie 1877, un comitet de acuzare constituit de guvernul liberal aflat la putere cerceta așa-zisele ilegalități săvârșite de fosta guvernare conservatoare, din care făcuse parte, printre alții, și Titu Maiorescu, unul dintre fondatorii „Junimii” și protectorul literaților. De remarcat că pe lista abuzurilor, liberalii trecuseră și ajutorul de 140 de galbeni pe care conservatorii îl acordaseră lui Mihai Eminescu și Ioan Slavici pentru finalizarea studiilor universitare la Viena, în capitala Imperiului Austro-Ungar. „O adevărată risipă din banii publici!”, a sunat verdictul liberal. Nici Eminescu, nici Slavici nu și-au luat vreodată doctoratul.
174 de ani s-au împlinit la 18 ianuarie 1848 de la nașterea lui Ioan Slavici (Șiria, Arad, Imperiul Austro-Ungar).
„Soarele pentru toți românii la București răsare”, Ioan Slavici
„Să începi cu Schopenhauer, să treci la Confuciu și la Buddha, să mai citești la urmă și ceva din dialoagele lui Platon și știi destul”, Eminescu către Slavici, colegi la Universitatea din Viena
„Domnul comisar regal nu e om bătrân ca mine, ci e tânăr, levent, plin de vigoare. Nu e cu toate acestea în stare să ducă-n spinare toate cărțile pe care le-am publicat în românește”, Ioan Slavici
