„Jurământul de la Târgoviște”, școala care a sfidat dogmatismul stalinist

Membrii ei fondatori, cărora li se vor alătura treptat și alții, de la Tudor Țopa la Alexandru George și Petru Creția, și-au jurat (și s-au ținut de cuvânt) să nu publice nimic în anii dogmatismului stalinist, retrăgându-se într-o activitate literară privată şi subterană, cu manuscrise editate benedictin în regie proprie.

Au existat în România și creatori rebeli care n-au vrut și n-au putut fi frânți de orânduirea socialistă nici prin forță, nici prin ademenirea în jurul „ciolanului cultural”. Despre aceste firi nealiniate politic s-a scris și s-a vorbit mai puțin, inclusiv după trecerea la comunismul cu față umană trâmbițat de Ion Iliescu în 1990 - prilej pentru a le omagia aici. Primul portret prins în cadru de criticul și istoricul literar Paul Cernat este cel al profesorului Radu Petrescu: „Absolvent de Litere la București, cu o teză (de identificare) despre Bacovia susținută abia în 1970 și publicată postum, în 1999, a avut în prozatorul G. Călinescu unul dintre marile sale modele literare. După absolvire, e profesor la Petriș și Prundu Bârgăului, Bistrița-Năsăud, unde își face din literatură o tehnică alternativă de supraviețuire în anonimat și cultivă experimental înclinațiile artistice ale micilor elevi (o va face până la sfârșitul vieții, prin colaborări cu profesori afini ca Dorel Zaica)”. 

Debut retro

Mai departe, pe poteca luminoasă deschisă de Paul Cernat: „Revenit la Bucureşti, Radu Petrescu lucrează ca funcționar la Statistică, laborant și bibliograf la Institutul de Cercetări Horticole din Otopeni. În subterana stalinistă încearcă să respire prin tuburile artei pure. Dacă rezistența prin cultură a avut un sens, Radu Petrescu l-a ilustrat în sensul cel mai propriu, printr-o asceză radicală în şi prin artă. Iese la lumină în anii dezghețului poststalinist, la suplimentul «Povestea vorbei» al lui Miron Radu Paraschivescu, și debutează editorial la 43 de ani cu narațiunea retro «Matei Iliescu», sublimare modernă a romanului sentimental de provincie, via «Adela» și «Enigma Otiliei» (printr-un truc editorial, hiperrafinatul tom va apărea în colecția populară «romanul de dragoste»...)”.

Plasa fină a artei

„Prozele din «Didactica nova» și «În Efes» experimentează într-o zonă (prea) rarefiată a prozei de atmosferă intelectuală, ca și «O singură vârstă» - apreciază profesorul Paul Cernat. Ce se vede e un metaroman cu totul neobişnuit, inclusiv prin maniera ingenioasă în care personajele își construiesc, din mers, naratorul. «Sinuciderea din Grădina Botanică», proză cu titlu și format urmuzian, e un joc straniu cu literatura. Comentator expert de pictură (fiica sa, Ruxandra, căsătorită cu artistul plastic Ion Grigorescu, îl va urma, devenind critic de artă, iar soția sa, Adela, e pictoriță), familiar marilor noștri artiști din epocă, de la Th. Pallady la Horia Bernea și Paul Gherasim, Radu Petrescu trăia deopotrivă în atmosfera artei clasice sau renascentiste și în cea a artei și literaturii moderne, până la Joyce (excepțional cunoscător al lui Finnegans Wake) și Nouveau Roman”. A fost un mare cititor și un eseist de clasă.

Purificarea estetică

Printre ultimele coordonate: „În «Meteorologia lecturii» (1982) Petrescu dezvoltă teorii speculative seducătoare despre genealogia prozei europene, cu rădăcini fie în Biblie, fie în poemele homerice. Radu era, de fapt, un platonic modern, care vedea în artă o «Idee» metafizică, în opoziție cu un cotidian maculat de propaganda populistă. Capodoperă atipică a genului, imensul «Jurnal» ținut din 1944 pînă în ultima zi a fost publicată selectiv în timpul regimului comunist (jurnalul de exil didactic «Ocheanul întors», 1977, jurnalul de creație «Părul Berenicei», 1981, «A treia dimensiune», 1984), purificarea «estetică» a cotidianului făcându-i pe mulți comentatori să vadă în el un evazionist steril”.

Mentor venerat

Și totuși: „Abia după 1989, când va ieși treptat la lumină și restul nepublicabil anterior, se va putea vedea că estetismul purist camufla un radicalism anticomunist împins uneori pînă la absurd (Radu Petrescu execră chiar literatura rusă, ca formă a literaturii ocupantului). Tot mai bolnav de inimă, a trăit și a scris împotriva unui timp, spațiu şi mediu degradat în care se simțea exilat și care în cele din urmă l-a învins. În ultimii ani, jurnalul consemnează o imensă acumulare de frustrări literare și toxine existențiale, care au sfârșit prin a-l distruge”. Concluzia lui Paul Cernat: „Mentor venerat al primilor optzeciști, acest clasic al postmodernismului, produs alexandrin al marii tradiții umaniste europene, a fost, probabil, cel mai elevat și mai pur artist dintre prozatorii noştri postbelici”. 

Costache, moldoveanul „Școlii de la Târgoviște”

Câteva aprecieri marca Paul Cernat și despre fratele de jurământ Costache Olăreanu (1 iulie 1929, Huși - 23 septembrie 2000, Iași), moldoveanul „Școlii de la Târgoviște”: „Ca și colegii săi Radu Petrescu și Mircea Horia Simionescu, și-a amânat debutul editorial până la dispariția rigorilor realist-socialiste. Diferența față de ei o va face ca «miniaturist» (n-a scris romane sau construcții mai ample) și ca savuros povestitor, cu un umor bonom și rafinament hâtru, pe fond confesiv-metaliterar și cu vervă imaginativă nedezmințită. Latura «retro-parodică» a postmodernismului îi datorează mult. Prima sa carte («Vedere din balcon») apare în 1970, urmată, opt ani mai târziu, de «Confesiuni paralele» (1978)”.

„Ucenic la clasici”

În completare: „Cartea-fanion a lui Costache Olăreanu rămâne «Ucenic la clasici» (1979), plină de savori meta-memorialistice și bântuită de umbra lui George Călinescu, maestrul literar al Școlii cu pricina. O talonează îndeaproape «Ficțiune și infanterie» - apărută la Editura Militară, ca și «Asediul locului comun» a lui Mircea Horia Simionescu - al cărei titlu i-a derutat pe mulți neaveniți. Alte titluri antedecembriste, la fel de, chiar dacă altfel șarmante: «Fals manual de petrecere a călătoriei» (în tandem cu M.H. Simionescu, replică la reportajul bogzian «175 de minute la Mizil»), «Avionul de hârtie», «Cvintetul melancoliei», «Cu cărțile pe iarbă», «Dragoste cu vorbe și copaci», îi consolidează imaginea și statutul”. 

„O operă superior-surâzătoare”

În încheiere: „După Revoluție, Costache Olăreanu a deținut numeroase funcții în administrația culturală și a scris la mai multe gazete, păstrându-și aceeași imagine atașantă de domn distins, deschis și tolerant într-o lume polarizată maniheic. Ultimele opuri - «Poezie și autobiografie», «Caiete vechi și sentimentale», «Lupul și chitanța», «Scrisoare despre insule», «Merci pour les covrigi» - îl arată în aceeași formă literară de zile mari, deși sănătatea îi era tot mai șubredă. A murit, proaspăt septuagenar, la Iași, lăsând în urmă o operă superior-surâzătoare, plină de savori rafinate”.

Jocuri convertite în prietenie

Mircea Horia Simionescu (al treilea frate de jurământ) s-a născut la 23 ianuarie 1928, la Târgovişte, într-o familie descinzând din ramura Brătienilor argeșeni (bunica paternă, fiică a lui Ion Brătianu) şi din aceea, bucureşteană, a Căciuleştilor, cu întinse ramificaţii în burghezia furnizoare de nume ilustre în medicină, armată, finanţe, drept. Tatăl, Stelian, „bun în grad” (căpitan) de-a lungul întregii copilării a prozatorului, s-a stins din viaţă la 41 de ani (nefericite-rodnice literar consecinţe); mama, Irina, telegrafistă - un pedagog liberal scandalizând familia, prietenii și opinia târgului -, poate fi trasă la răspundere pentru originalitatea educaţiei discret personificate spre a încuraja straniul talent poetic al primului ei născut. Jocurile şi joaca, prelungite până în adolescenţă, Mircea Horia Simionescu le-a convertit într-o prietenie intelectuală exaltată cu tinerii de-o seamă Radu Petrescu, Costache Olăreanu, Petru Creţia, recunoscuţi, după tardiva lor publicare, în anii ‘70 ai secolului trecut, ca grup de prozatori rezistent la imperativele şi îndrumările regimului stalinist.

„Trouble-fête al literaturii postbelice”

Mircea Horia Simionescu, datorită scrierilor sale de-o pregnantă originalitate - apropiate spiritual de Caragiale, Kafka, Cortázar, Borges, Italo Calvino, Urmuz -, este considerat de criticul Mircea Zaciu un „trouble-fête al literaturii postbelice”. Însemnările laboratorului epic al lui Mircea Horia Simionescu s-au structurat în ciclul de patru volume „Ingeniosul bine temperat” (1969, 1970, 1980, 1983), epopee a erorilor secolului, o glumă enormă a anotimpurilor în derivă. Li se anexează ulterior, centripet, alte scrieri menite să certifice în ficţiune realitatea nudă. Mircea Horia Simionescu a încetat din viaţă în 18 mai 2011. 

95 de ani s-au împlinit pe 31 august 2022 de la nașterea prozatorului Radu Petrescu

„Dacă rezistența prin cultură a avut un sens, Radu Petrescu l-a ilustrat în sensul cel mai propriu, printr-o asceză radicală în şi prin artă”, Paul Cernat, critic literar

„Radu Petrescu era, de fapt, un platonic modern, care vedea în artă o «Idee» metafizică, în opoziție cu un cotidian maculat de propaganda populistă”, Paul Cernat, critic literar

„Ca și colegii săi Radu Petrescu și Mircea Horia Simionescu, Costache Olăreanu și-a amânat debutul editorial până la dispariția rigorilor realist-socialiste”, Paul Cernat, critic literar

Mircea Horia Simionescu, datorită scrierilor sale de-o pregnantă originalitate - apropiate spiritual de Caragiale, Kafka, Cortázar -, este considerat de Mircea Zaciu un „trouble-fête al literaturii postbelice.