Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
„«Descrierea Chinei» de Neculai Milescu Spătarul (zis și Cârnul, după crestarea nasului personal de către Ștefăniță Vodă Lupu), mi-a adus aminte că nici data exactă a nașterii, nici cea a morții sale (luna și ziua; anii sunt 1636-1708) nu ne sunt de fapt cunoscute. Dar ce personaj fabulos a fost bărbatul cu nume de sfânt!”, remarca istoricul literar Paul Cernat într-un crochiu dedicat primului român globe-trotter dovedit cu documente și mărturii istorice.
Mediator între Moscova și Constantinopol
Dar să dezlegăm, cât de cât, limba profesorului Cernat: „Boier moldovean și machedon cu rădăcini peloponeziace, prețuit în marile cancelarii europene, Neculai Milescu Spătaru a fost agent de influență iscusit și mediator la nivel înalt între ortodoxie și catolicism, dar și între diferite state europene, între Moscova și Constantinopol, între Gheorghe Ștefan al Moldovei și Ludovic al XIV-lea (n.r. - regele Franței), sol la Stockholm, sfetnic al țarului moscovit (ca Dimitrie Cantemir, pe care-l premerge prin scrierea unei istorii a otomanilor, exportată la Paris), traducător din mai multe limbi și enciclopedist baroc cu preocupări deconcertante (istorie, filosofie, lingvistică, teologie, gnomologie, geografie, artă)”. Ce limbariță!
Misiune de spionaj în Extremul Orient
„Mai presus de orice - a completat Paul Cernat -, Neculai Milescu Spătarul a fost șef de misiune diplomatică a Rusiei în China (n.r. - cu grad de colonel), via Siberia, unde a stat timp de doi ani (1676-1678) și de pe urma căreia au rezultat câteva lucrări de referință ale sinologiei europene: compilativa Descrierea Chinei, Jurnal de călătorie în China, Documentul de stat (raport oficial), Cartea despre tătari ș.a. Literatura «noastră» de călătorie începe așadar cu misiunea - inclusiv de spionaj - în Extremul Orient a unui cărturar aventuros cu influență politică europeană și viziune geopolitică globală”.
Citește pe Antena3.ro
De rușine (oare?) a intrat în slujba împăratului muscal
Să redăm portretul Spătarului și întâmplările de după tăierea nasului așa cum au fost reținute ele de Ion Neculce, în cronica O samă de cuvinte: „După acee, Nicolai Cârnul au fugit în Țara Nemțască și au găsit acolo un doftor, de-i tot slobodziè sângeli din obraz, și-l boțiè la nas, și așè din dzi în dzi sângele să închega, de i-au crescut nasul la locu, de s-au tămăduit. Iar când au vinit aice în țară, la domniia lui Iliieș-vodă, numai de abiè s-au fost cunoscut nasul că-i tăiat. Numai tot n-au ședzut în țară mult, de rușine, ce s-au dus la Moscu, la mareli împărat, la Alexii Mihailovici, la tatăl marelui Petru împărat, carele au vinit la noi aice în Moldova”.
La mare cinste și bogăție
Mai departe, pe urmele lui Neculai Milescu Spătaru, afundându-ne în colbul scrierilor lui Neculce: „Și pentru învățătura lui au fost terziman împăratului și învăța și pre fiiul împăratului, pre Petru Alexievici, carte. Și era la mare cinste și bogăție. Și l-au trimis împăratul Alexii Mihailovici sol la mareli împărat al chitailor, de au zăbăvit la Chitai vreo doi, trii ani. Și au avut acolo multă cinste și dar de la mareli împărat la chitailor, și multe lucruri de mirat au vădzut la acè împărăție a chitailor. Și i-au dăruit un blid plin de pietri scumpe și un diiamant ca un ou de porumbu. Și întorcându-să pe drum înapoi, s-au tâmplat de au murit împăratul Moscului, pre anume Alexii Mihailovici, iar senatorii de la Moscu i-au ieșit întru întimpinare, și i-au luat aceli daruri și tot ce au avut, și l-au făcut surgun la Sibir”. Obiceiuri (proaste) păstrate de ruși, mai ales în relația cu românii. Dar să nu divagăm spre alte, șterpelite, tezaure…
Bărbierit de țar
„Și au ședzut câțiva ani surgun la Sibir - mai nota Ion Neculce. Iară mai pre urmă, rădicându-să Petru împărat, fiiul lui Alexii Mihailovici, carele au vinit aici în țară, în Moldova, de s-au bătut cu turcii la Prut, la Stănilești, din gios de Huși, în ținutul Fălciiului, agiuns-au Cârnul din Sibir cu cărți la dânsul, la împăratul Petru Alexievici, de i-au făcut știre de toate ce-au făcut și cum este surgun. (...) Și au trăit Cârnul pănă la a doa domnie a lui Mihai-vodă Racoviță, și atunce au murit. Care mare cinste i-au făcut împăratul la moartea lui și mare părere de rău au avut după dânsul, că era trebuitoriu la aceli vremi”. De adăugat că țarul Petru cel Mare atât de mult l-a îndrăgit pe bătrânul său dascăl (pe care l-a extras din gheața Siberiei), încât atunci când a impus boierilor ruși tăierea bărbilor, el însuși l-a tuns pe Neculai Milescu Spătaru, dând exemplu curții moscovite înțepenite în cutume orientale.
A țintit Neculai tronul Moldovei sau a căzut victimă pizmei boierilor?
Neculai Milescu a fost fiul lui Gavril sulgerul, un mic boier din satul Milești, din ținutul Vasluiului. De remarcat că Neculai nu a semnat niciodată Milescu, ci numai Nicolaus Spatharius sau Nikolai Spafarii. Numele de „Milescu” i-a fost atribuit de Ion Neculce, după numele satului în care s-a născut diplomatul. Neculai Milescu a fost cunoscut în epocă și sub numele de Spătarul Milescu-Cârnu. Denumirea de „Spătarul” provine de la faptul că o perioadă a deținut funcția de mare spătar la curtea domnului Gheorghe Ghica, în Țara Românească (1659-1660).
Un om „însemnat” nu mai putea accede la putere
Porecla „Cârnul” i s-a tras de la pedeapsa aplicată de Ștefăniță Lupu (mutilarea nasului prin tăiere cu hangerul), pentru presupuse ambiții de accedere la tronul Moldovei. Gestul lui Ștefăniță Vodă era justificat prin tradiția potrivit căreia un om „însemnat” nu mai putea accede la putere, fiind respins de boieri. Și totuși, realitatea se pare că a fost un pic cosmetizată de cronicari. Ștefăniță Vodă nu i-ar fi retezat de fapt nasul, ci doar cartilajul de la baza nărilor, rană superficială și, mai ales, lesne de vindecat.
Capuchehaie a lui Grigore Ghica
În timpul primei domnii a lui Grigore Ghica în Țara Românească (1660-1664), Neculai Milescu Spătaru a fost învestit capuchehaie la Istanbul, funcție de mare responsabilitate, echivalentă cu cea de reprezentant și împuternicit al unui stat vasal în fața sultanului. Se pare că în perioada petrecută pe malurile Bosforului, loc în care de altfel își petrecuse ani buni în prima tinerețe (fusese trimis de domnul Moldovei, Vasile Lupu, să deprindă învățătura la cel mai înalt nivel), Neculai Milescu Spătaru a tradus Vechiul Testament (din greacă, Septuaginta), text care ar fi stat la baza conturării Bibliei de la București. Cum intrigile politice ale boierilor munteni l-au doborât pe Grigore Ghica de pe tron, nici protejatul său de la Istanbul n-a avut o soartă mai bună. Nevoit să părăsească fosta cetate bizantină, Neculai a pribegit tocmai la Berlin, unde a fost primit la curtea regelui Frederich Wilhelm al IV-lea vreme de doi ani.
Polimat
Neculai Milescu Spătaru a fost fără doar și poate un polimat. Pe lângă cunoștințele de matematică, religie, geografie, istorie, logică etc., acesta se exprima elevat în nu mai puțin de opt limbi: română, latină, greacă, slavonă, turcă, rusă, italiană și franceză. Se spune că deprinsese până și un vocabular (de strictă necesitate) chinez, ajutat de un călugăr catolic ce trăia la curtea imperială din Beijing.
„Boier moldovean și machedon cu rădăcini peloponeziace, prețuit în marile cancelarii europene, Neculai Milescu Spătaru a fost agent de influență iscusit și mediator la nivel înalt între ortodoxie și catolicism, dar și între diferite state europene”, Paul Cernat, istoric literar
„Mai presus de orice, Neculai Milescu Spătarul a fost șef de misiune diplomatică a Rusiei în China, via Siberia, unde a stat timp de doi ani (1676-1678) și de pe urma căreia au rezultat câteva lucrări de referință ale sinologiei europene”, Paul Cernat, istoric literar
„Literatura «noastră» de călătorie începe cu misiunea - inclusiv de spionaj - în Extremul Orient a unui cărturar aventuros cu influență politică europeană și viziune geopolitică globală”, Paul Cernat, istoric literar
Porecla „Cârnul” i s-a tras lui Neculai Milescu Spătarul de la pedeapsa aplicată de Ștefăniță Lupu (mutilarea nasului prin tăiere cu hangerul), pentru presupuse ambiții de accedere la tronul Moldovei.
„Și i-au dăruit chitaii un blid plin de pietri scumpe și un diiamant ca un ou de porumbu”, Ion Neculce, „O samă de cuvinte”
