Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Ultima dată mi (ni) s-a întâmplat asta sub ploile Sfântului Ilie, scutarate în Bucureștiul de iulie, pe-nserat, peste grădina Muzeului Literaturii Române. O sută de prieteni au venit la lansarea volumului de poezii „Simplu”, al Loretei Popa. Și totul avea sens, fiindcă prietenia, generozitatea și dragostea, pe care autoarea le-a revărsat asupra lumii în fiecare zi a existenței sale (de om și de poet) i s-au întors însutit.
Simplitatea generozității
Între vocile care s-au auzit la MLR, cea a actriței Rodica Mandache avea să puncteze exact acest lucru: puterea pe care dăruirea unui om o are asupra lumii. „Când vrei sa faci un lucru frumos, ești generos luni-marți-miercuri-joi... și vineri obosești. Sâmbătă nu mai ești generos, iar duminică urăști pe toată lumea. Loreta rămâne generoasă toate zilele săptămânii, deși nu îi este ușor. Ea nu obosește niciodată. Ea este ca o elevă din clasa a XI-a: nu a orbit-o nimic, nu a maculat-o nimic. Și scrie, și scrie, și apoi vorbește, și iar scrie, și scrie...”.
O cunosc pe Loreta Popa de 20 de ani, de când, într-un alt iulie, am intrat în redacția Jurnalului Național. Ne-am întâlnit pe culoar și în paginile ziarului, am împărtășit trăiri și proiecte și am fost de față la lansarea în lume a primei sale cărți: Scrisori pentru Ema (despre care aflu că a reeditat-o acum câțiva ani). După ce profesia (și viața) ne-a dus pe alte cărări, m-am bucurat de prietenia ei necondiționată (ca, de altfel, mulți dintre cei care și-au intersectat existențele cu ea). Prietenia și generozitatea au fost dintotdeauna atuurile acestei autoare speciale (nu vreau să scriu unice, pentru că vreau să cred că mai există creatori asemenea ei, și prin viața lor, și prin opera lor). La 7 ani de la ultima lansare, această poetă delicată și puternică, totodată, a trimis în lume o carte nouă. Căreia i-a dat cel mai simplu titlu din câte se putea: Simplu.
„Nașterea” unei cărți
„Nimic nu e sigur, totul se complică. Dar descoperim că iubirea este lucrul cel mai sigur... atât timp cât drumurile dintre noi sunt frumoase și duc în aceeași direcție”, afirma Loreta Popa, dinaintea celor adunați la lansare. După zeci de evenimente în care a fost moderator, amfitrion... iat-o în altă postură, aceea care trebuia să ne spună ea „cum ia naștere o carte”. „Anul trecut, în septembrie, la Festivalul Internațional de Poezie de la București, un poet a citit un poem de care nu vreau nici azi să îmi amintesc, inducând o stare ciudată. Atunci m-am enervat, am scos telefonul și mi-am propus să citesc ceva. Și după ce am citit, s-a schimbat totul. Și de față era un poet spaniol, Fulgencio Martinez, care n-a priceput nimic, dar din felul în care am rostit și am accentuat cuvintele, a înțeles ce trebuia să înțeleagă. A venit și m-a tras deoparte, m-a îmbrățișat și mi-a spus: «Dragă poetă, tu asta trebuie să faci, trebuie să aduni tot ceea ce ai scris într-o carte și să o aduci la mine». Și așa am făcut. Și a ieșit ceea ce vedeți: Simplu. Simplă. Coperta pur și simplu mi-a apărut: așa am văzut-o, acea iederă verde care simbolizează viața, și, acel alb care înseamnă lumină. Și în clipa în care am trimis coperta lui Fulgencio Martinez, mi-a spus: «Tu ai sesizat că frunza aceea de iederă seamănă cu o inimă». Și, neașteptat, total neașteptat, mi-a trimis prefața. După atâta vreme, să vină cineva de departe și să te tragă de mânecă și să îți spună: «Tu asta trebuie să faci, asta este misiunea ta!»”.
„O scrisoare deschisă, fără destinatar”
Citește pe Antena3.ro
Ce scrie Fulgencio Martinez despre poezia Loretei Popa? „Norocoși vor fi cei care vor citi acest nou volum de poezii al Loretei Popa, atât datorită acestei înălțări și purități, cât și frumuseții cu care își oferă versul. Mâna acestei poete este aidoma mâinii unei pianiste, înțeleaptă în ritm, uneori cu o notă surprinzătoare de jazz în cele mai bune versuri ale ei care transmit în manieră aproape frenetică un sentiment profund, alături de un gând asemănător pe care trebuie să-l culegem atent cu palmele noastre, cu ochii și cu mintea noastră. Pentru că această poezie conține înțelepciuni secrete, versuri care răsar dintr-o dată ca o făclie în pădure: „doar iubirea este rugăciunea/ pe care o păzesc uriașii/ dintotdeauna/ și căreia ei înșiși/ i-au căzut la picioare”. Mai vorbește despre „valoarea solidarității”, despre „lumina dialogului”, despre transcenderea către „tu”, despre „fragilitatea poeziei”. Și, remarcând propensiunea către epistolar a Loretei Popa, chiar și atunci când se exprimă în versuri, poetul spaniol scrie că „este ca o scrisoare deschisă, fără destinatar”.
Nichita Stănescu: „Ar trebui să scriem cu noi înșine!”
Nu pot trece în revistă toate vocile care s-au exprimat asupra valorii poetice și a valorii umane a Loretei Popa. Au fost mulți. Foarte mulți. Rodica Mandache, Cristina Bogdan, Antoaneta Cojocaru, Adrian Păduraru, Ovidiu Mihăilescu, Maria Gheorghiu, Cătălina Beța, Marilena Rotaru, Catia Maxim, Luminița Tucă, Toma Enache, Bianca Brad și Zoia Alecu. Am reținut, însă, cuvintele Cristinei Bogdan – la rândul său scriitoare, profesor la Facultatea de Litere, „sufletul” revistei Ficțiunea și al evenimentelor organizate în jurul acesteia. „Senzația cea mai puternică pe care am avut-o a fost aceea că Loreta face acel exercițiu despre care spunea Nichita Stănescu: «ar trebui să scriem cu noi înșine». Scrisul acesta are o sinceritate și o autenticitate pe care rar le mai regăsim așa. Există acum o tendință în poezia contemporană de a contraface, de a fabrica, de a crea un univers care să dea bine, care să se potrivească cu niște teme la modă, cu niște așteptări – nimic din asta la Loreta. O veți simți pe ea întreagă fără niciun fel de ascunziș, uneori arătându-și vulnerabilitățile până la rană, lacrimă, până la sânge, cu toată încrederea că cel care va citi va ști să citească cu dragoste rândurile ei”. Cristina Bogdan remarcă prezența subtilă sau evidentă a dialogului: „Ai senzația că ea vorbește cu cineva, cu un altul, acel altul cu A mare, și că de fapt acest dialog e o călătorie către celălalt, ca sa se poată întoarce mai firesc la ea însăși. Loreta are un vers în care spune răspicat: «Eu sunt tu!». Paul Celan are un vers în care spune: «Eu sunt cel mai eu atunci când sunt tu...». E aceeași idee de a te regăsi în celălalt”. Tema generozității autoarei apare și la Cristina Bogdan, ca, de altfel, la toți vorbitorii serii: „Loreta are aceeași generozitate în poezie pe care o are și în viață. Are răbdare să lase să se reflecte în ea însăși toate stările lumii. E, cumva, un fel de oglindă pe care o așază și în care însăși lumea se reflectă și apoi este decantată și așezată în stările ei. E o carte a întâlnirii cu celălalt și o carte care întinde brațele către celălalt”.
Cuvintele pe care le-aș fi rostit
A trebuit să plec din grădina Muzeului Literaturii Române la amurg, cât încă nu se terminase întâlnirea de (re)împrietenire cu noi înșine, în alonja evenimentului generat de apariția acestui volum de poezie al Loretei Popa. Și m-am gândit, în trenul care mă îndepărta de Capitală, dacă aș fi avut vreme să vorbesc despre ea și despre volumul „Simplu”, ce aș fi spus?
Deși simplă, poezia nu este lipsită de complexitate – aceasta este „lecția” pe care o deprinzi lecturând recentul volum de poeme al Loretei Popa. În limbajul simplu se ascund straturi de simbolism și de emoție. Poezia ei ne antrenează imaginația, permițându-ne să îi interpretăm cuvintele în felul nostru. Însă pentru că există acea adâncime a sensurilor (inițiatică și/sau de început de lume), există și o congruență a „înțelegerii” mesajului, între cel care îl emite – poetul – și acela care îl receptează – lectorul versurilor. Suntem invitați să reflectăm, să punem întrebări și să ne conectăm la teme și idei pe care le descoperim a fi atât de firesc (și) ale noastre. „Am ales aerul să mă țină de mână,/ poate astfel învăț/ în sfârșit/ să stau în picioare,/ dreaptă,/ în echilibru perfect” (Stea) – scrie poeta, și ne dăm seama că, în cel mai simplu mod cu putință, noi înșine ne dorim să găsim „echilibrul perfect” și chiar îl aflăm, fie și doar pentru o clipă, la capătul unuia dintre versurile sale. „Sunt fericită astăzi,/ aidoma mărului verde/ ce respiră alb/ gândind că bea lumină,/ rodind” (O palmă mai sus), mai scrie, iar noi, citind, „rodim” la rându-ne, rostogolind în lume rotunde mere ale cunoașterii (uneori), ale ispitirii (alteori), ale iubirii (cel mai adesea).
Simplitatea poeziei este o poartă către o lume de profunzime și complexitate, fiecare rând deschizând posibilități de a (re)construi lumi exterioare (prin descrieri de locuri/spații) și lumi interioare (prin stări și trăiri). Și, ce este mai important, universul poeziei ei devine repede și universul nostru. Uneori/adeseori cititorii se plâng că nu le este facilă înțelegerea versurilor poeților, că aceștia din urmă nu scriu pe înțeles, că există un ermetism, un elitism sau alte -isme care îndepărtează lectorul obișnuit de lirica de azi. Este și nu este adevărat, dar asta e altă discuție. Cu Loreta Popa lucrurile stau altfel. Nu pentru că ar scrie „facil”, ci pentru că scrie „simplu”, iar asta înseamnă întâi de toate că scrie „de la inimă la inimă”. De la inima de poet la inima ta de cititor, ca și cum tu, cunoscutul sau necunoscutul care-i parcurgi, vers cu vers, creația, îi ești, de fapt, prieten, iubit, partener de drum. Ca și cum, într-o lume care nu e perfectă și în care rănile, și durerea, și neputințele pot să apară de după fiecare colț, ea și tu vă puteți fi, pe rând alinător și alinat, vindecător și vindecat, în cel mai simplu mod care poate exista. Dăruind. Și cu cât dăruiești mai mult, cu atât mai mult primești. Ea dăruiește gând, și inimă, și frunze de iederă în formă de inimă. Tu îi dăruiești încredere, răspuns la întrebări și așteptări, îmbrățișări. Citez la întâmplare, dându-mi seama că, orice vers aș lua, ar justifica afirmațiile mele: „Te miri că de când mă știu/ am așteptat ploaia?/ Nu trebuie./ Cu cât norii se topeau/ cu atât știam că vei zâmbi/ din spatele curcubeului. (...)/ Cânt.../ Nu poți trece de inima ta fără mine/ și nu pot fi obstacolul din drumul tău./ Ești și sunt. (...) Luna a recunoscut că a greșit/ când te-a rănit nelăsându-mă lângă tine,/ căci acasă e doar acolo unde mâna mea/ strălucește în a ta. Luminând calea tuturor” (Sânge de cer).
