Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Ludwig van Beethoven se trăgea dintr-o veche familie de cultivatori/zarzavagii din Malines sau Louvain, Belgia. De altfel, citit literal, numele său înseamnă „grădină cu sfeclă roșie”, în condițiile în care particula „van” nu are nicio semnificație nobiliară. V-am captat atenția? Mai departe! Primul vlăstar Beethoven care a îmbrățișat cariera muzicală a văzut lumina zilei la Malines, în 1712, fiind cunoscut sub numele de „Ludwig cel Bătrân”. Acesta s-a stabilit la Bonn ca Hofmusikus al prințului-arhiepiscop. Johann, singurul său copil rămas în viață, i-a călcat pe urme, devenind tenor la capela princiară. În 1767 el se va căsători cu Maria Magdalena Keverich, fiica bucătarului-șef al prințului elector de Trier, femeie sensibilă și bolnăvicioasă (avea să moară în 1787, din cauza unei tuberculoze). Dintre cei șapte copii ai lor au supraviețuit doar trei. Cel de-al doilea, Ludwig, s-a născut la 16 sau 17 decembrie 1770, în locuința sărăcăcioasă de pe Bonngasse.
Un tată alcoolic și trei frățiori singuri pe lume
Acum, că am descâlcit firele originii lui Beethoven, să furișăm o privire și asupra lumii copilăriei. Ludwig n-a fost tocmai copilul fericit prin excelență, tatăl lui având pretenții mari. Visa, nici mai mult, nici mai puțin ca micuțul Ludwig să-i calce pe urme genialului Mozart. Primul profesor adevărat al puștiului din Bonn a apărut târziu, sub bagheta lui Gottlieb Neefe făcând asemenea progrese încât la 12 ani primise deja titlul de organist suplinitor, retribuit și învestit cu responsabilități. Din păcate, în vreme ce băiatul său își croia propria potecă în viață, tatăl Johann cădea în patima beției. Când, în 1787, puberul Ludwig primește șansa de a călători la Viena pentru studii, grație intervenției contelui Waldstein pe lângă noul prinț elector liberal Max Franz, acesta nu ezită. Părăsește casa natală și are șansa, în capitala imperială, de a-l întâlni pe Mozart, un bărbat obosit și mai ales absorbit, la acea vreme, de crearea operei Don Giovanni.
Evadare din Bonn, refugiu la Viena
Se spune că tânărul Beethoven ar fi fost dezamăgit de întrevederea cu idolul copilăriei. N-are însă timp de visări, revine de urgență la Bonn, pentru a fi alături de frățiorii săi (Johann și Kaspar) după moartea mamei, mai ales că tatăl celor trei se afundase aproape total în etilism. „Din această perioadă (1790), în care trebuie să aibă grijă și de cei doi frați mai mici, datează cantatele pentru moartea lui Iosif al II-lea și pentru înscăunarea lui Leopold al II-lea, neinterpretate din cauza dificultăților lor, lucrări convenționale printre ale căror stângăcii se întrevede, totuși, marele muzician. Așa se face că, atunci când acestea ajung sub ochii lui Haydn, în timpul unei treceri prin Bonn, Beethoven este invitat să facă studii susținute cu el”, evocă Antoine Goléa și Marc Vignal în dicționarul închinat marilor muzicieni ai lumii, tradus și completat la noi de Oltea Șerban-Pârâu (Editura Univers Enciclopedic Gold, 2010). Ajutat din nou de contele Waldstein, Ludwig va părăsi definitiv orașul Bonn, în favoarea Vienei, la 2 noiembrie 1792.
Cei mai fericiți ani. Și o umbră...
Viena, orașul curților princiare, al palatelor, al fastului, al valsului și al superficialității, i se deschide lui Beethoven în toată splendoarea. Tânărul pianist este adoptat imediat de aristocrația melomană și iubit pentru improvizațiile și talentul încântătoare. Marile familii - Lichnowsky, Lobkowitz, Schwarzenberg, Zmeskall von Domanovecs - subscriu pentru cele trei triouri op. 1 (1794-1795), compoziții amprentate deja de stilul beethovenian. Cu cele trei sonate op. 2 pentru pian (1795-1796), închinate lui Haydn, Ludwig își ia adio de la maestrul său, ale cărui lecții le-a frecventat doar sporadic. În plină glorie, nepotul zarzavagiilor belgieni electrizează asistența fină a Vienei în 1795, când susține primul său mare concert pentru pian.
Aplauze, aplauze, aplauze… Disperarea se insinuează
„La doar un an distanță, Ludwig își face auzită, dintr-odată parcă, modernitatea geniului, îndrăznelile, asimetriile, forța dramatică ieșită din comun. Largo e mesto din sonata op. 10 nr. 3 este mărturia uluitoare a acestui fapt. Toate elementele limbajului muzical se asociază aici într-o manieră nouă, în structuri în care vechile ierarhii sunt bulversate, iar convergențele armonice, ritmice și dinamice sunt contestate”, apreciau Antoine Goléa și Marc Vignal în studiul citat anterior. Urmează șase magnifice cvartete de coarde, trei sonate, felicitări, îmbrățișări, faimă, favoruri, aplauze, aplauze, aplauze... Sunt cei mai fericiți ani din viața lui Beethoven. Leagă prietenii durabile cu Wegeler, Ries, Amenda și Schuppanzigh. În 1801 însă, primele umbre coboară în existența acestui nonconformist creator, odată cu cele două scrisori adresate amicilor Amenda și Wegeler, în care Ludwig își dezvăluie primele zvâcniri ale disperării: începea să surzească, afecțiune care avea să devină, din păcate, iremediabilă.
Misterul unei iubiri imposibile
Surzenia incipientă nu-l bulversează încă pe Ludwig și asta pentru că tânărul compozitor se îndrăgostește nebunește de Giulietta Guicciardi, care la 17 ani cucerea cu farmecul ei frivol întreaga Vienă. Beethoven i-a dedicat sonata op. 27 nr. 2, rămasă în istoria muzicii sub numele Sonata lunii. „Despre ceea ce a însemnat această dragoste cu adevărat, despre sentimentele unuia sau ale celuilalt, nu știm nimic, doar resturi de legendă”, aveau să recunoască biografii Antoine Goléa și Marc Vignal. Cert este că inabordabila Giulietta s-a căsătorit cu contele Gallenberg și l-a lăsat pe Beethoven prins în mrejele unei iubiri imposibile, deci devastatoare.
Artă din eșecul în dragoste
„Durerea lui s-a tradus, în 1802, într-un document sfâșietor, «Testamentul de la Heiligenstadt»”, aveau să consemneze Goléa și Vignal. Ideea sinuciderii îl obseda: „Doar arta, doar ea este cea care m-a reținut”, scria mâhnit Ludwig van Beethoven. Și, într-adevăr, muzicianul se salvează prin muzică. Între 1803 și 1808, Ludwig compune unica lui operă, Fidelio, Simfonia a IV-a (dedicată lui Waldstein), sonata op. 57 Appassionata, concertul pentru vioară, al patrulea concert pentru pian (dedicat arhiducelui Rudolf, noul elev și prieten al lui Beethoven), cele trei cvartete op. 59, comandate de prințul Razumovsky, ambasadorul Imperiului Țarist la Viena, și, în sfârșit, simfoniile a cincea (cea mai cunoscută) și a șasea. Formidabil tur de forță și fertilă creativitate ițită din chinurile dragostei neîmplinite!
Necunoscutele unei scrisori faimoase
„Câteva figuri feminine au trecut prin viața lui Beethoven ca pentru a o masca pe aceea care, necunoscută, era stăpâna unică a veritabilei lui iubiri”, evocau Antoine Goléa și Marc Vignal. Cine au fost aceste femei? Explicațiile biografilor sunt vagi: „Tânăra prietenă a lui Goethe, Bettina Brentano, apoi Amalie Seebald sau Teresa Malfatti nu au fost decât prietene, dar prieteniile lor au avut ceva care se apropia de dragoste”. Oare? Puțin, prea puțin… Ce spun atunci istoricii muzicii despre identitatea „iubitei nemuritoare” căreia Beethoven i-a compus o scrisoare găsită și devenită celebră după moartea compozitorului?
Cu Goethe, la băile din Teplice
„Mult timp s-a crezut că era vorba despre Thérèse von Brunsvick, dar astăzi se presupune că destinatara scrisorii ar fi fost mai degrabă fie Joséphine von Brunsvick, sora Thérèsei și văduva contelui Deym, fie Antoine Brentano, verișoara Bettinei”. Destul de complicat, nu? Au din nou cuvântul Antoine Goléa și Marc Vignal: „Acea vară a anului 1812 (în cursul căreia a fost scris răvașul de dragoste) a fost marcată de întâlnirea cu Goethe la băile din Teplice, de încheierea celei de-a șaptea simfonii și de compunerea Simfoniei a VIII-a, în cursul unui sejur la Linz”. Din nou, prea puține indicii...
Surd, comunica doar prin intermediul „caietelor de conversație”
Între 1817 și 1818 avea să se consume cea mai nefastă etapă a vieții lui Beethoven. Bolilor - inflamarea plămânilor și icter -, izolării provocate de surzenie și frământărilor secrete al căror ecou îl poartă câteva scrisori li se alătură grijile domestice și prezența intermitentă a nepotului său Karl (pe care fratele lui Beethoven îl încredințase, înainte să moară, soției sale și compozitorului, de comun acord), prezență torturantă, de care Ludwig se crampona cu disperare și pe care procesele de contestare a tutelei o făceau și mai dureroasă.
Scoici și bere, la „Lebăda de Argint”
Tot muzica îl va smulge și de data aceasta de pe culmile disperării… În ultimii ani de viață, Beethoven a atins - potrivit lui Antoine Goléa și Marc Vignal - un echilibru straniu. Existența sa s-a desfășurat doar pe plan interior, toată atenția fiindu-i îndreptată către ultimele opere, cele din urmă cvartete. Indiferent față de succes, cu un aspect exterior neglijent, sălbatic, el comunica doar prin intermediul „caietelor de conversație”. Atunci când boala intestinală sau slăbiciunea vederii nu-l făceau să sufere prea mult, Ludwig putea fi văzut așezat la masă, cu câțiva prieteni, la „Lebăda de Argint”, mâncând stridii stropite cu bere și susținând lungi monologuri filosofice sau politice, pesimiste și critice, mai puțin la adresa englezilor, pe care-i idealiza.
252 de ani s-au împlinit pe 16 decembrie 2022 de la nașterea lui Ludwig van Beethoven
„Ce-mi pasă mie de nenorocita voastră de vioară, atunci când inspirația îmi străbate sufletul?!”, Ludwig van Beethoven
La 1 martie 1809, prinții Kinsky, Lobkowitz și arhiducele Rudolf au semnat un „decret” care-i garanta lui Beethoven o rentă anuală de 4.000 de florini, hotărâre care avea însă să fie anulată rapid de moștenitorii acestor nobili admiratori ai compozitorului
Ludwig van Beethoven a murit la 26 martie 1827, în timpul unei furtuni violente. Singur la priveghi, a fost condus pe ultimul drum de un cortegiu de 20.000 de persoane
