Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Vă propunem, mai jos, un portret neconvențional, legat din cioburi biografice prea puțin sau deloc șlefuite, în încercarea de a surprinde cât mai limpede fibrele bine mascate ale autorului romanelor Nicoară Potcoavă, Baltagul, Frații Jderi, Creanga de aur. Ce a fost în mintea creatorului de litere, cum s-au copt aceste capodopere și de ce - iată trei mirări la care Mihail Sadoveanu s-a încumetat să răspundă singur, în fragmente și idei alăturate de-a lungul unei vieți închinate scrisului. Nouă nu ne-a rămas decât să le adunăm laolaltă pentru a întregi profilul unuia dintre cei mai însemnați iscoditori de cultură națională, mușcat (în față ori pe la spate) până în zilele noastre de naivi care nu încetează să confunde omul cu opera. Dar să facem loc acuarelelor.
Chei în chei: etno-antropologică, geoculturală, geopolitică
„Mihail Sadoveanu rămâne prozatorul numărul unu al literaturii române, indiferent ce-ar cârcoti eticiștii de serviciu sau de ocazie. Opera vastă și fatalmente inegală a acestui «umanist răsăritean» ecumenic (cf. Tudor Vianu), trecut prin filtrele iluminismului francez, mare maestru narativ, șahist și mason, suportă nu doar o lectură «estetică» și intelectuală exigentă, ci și una în grilă etno-antropologică, geoculturală și geopolitică - aprecia istoricul literar Paul Cernat. „Personal - a urmat acesta -, prefer groapa de gunoi a istoriei, alături de «expirații» admiratori ai lui Mihail Sadoveanu, unei literaturi în care legea o fac detractorii săi minori”.
Sensibilitate extremă, dar adânc interiorizată
Citește pe Antena3.ro
„Paul Georgescu, care a deschis «scorul» noii receptări postbelice a prozatorului, înaintea lui Alexandru Paleologu, Nicolae Manolescu și ceilalți, l-a evocat elocvent, în convorbirile sale cu Florin Mugur: «Când mi-a spus: Eu am debutat târziu, la cincizeci de ani, cu Baltagul..., am început să râd ca prostul. A făcut un gest, cu mâna a lehamite: Așelea or fost exerșiții. Douăzeci și șase de ani de exerciții, cu câte cel puțin o carte pe an!»”, surprindea, mai departe, Paul Cernat, care n-a ezitat să dea curs amintirilor lui Paul Georgescu: «...având o concepție asupra raportului dintre om și cosmos, Sadoveanu vedea lucrurile atât în ceea ce privește pe alții, cât și pe el însuși, de la o înspăimîntătoare distanță, și, aș zice, într-un sens filosofic, cu o anumită răceală. Era un om pentru care o întâmplare foarte importantă, cum ar fi fost, de pildă, ultimul război, nu era decât una dintre întâmplările ce se înscriau într-un ciclu enorm care se numea istorie. (...) avea o sensibilitate extremă, dar adânc interiorizată. Știa însă să se ridice din emoție și să privească așa cum doar un astronom știe.»”.
Participare, osmoză și simbioză
Dar să-l lăsăm și pe Sadoveanu să povestească despre Sadoveanu („Anii de ucenicie”, 1944): „Se înșală cine crede că o priveliște e aceeași văzută în aceleași condițiuni; că răsăriturile, amiezile și amurgurile se repetă; că clipele curg monoton. Cine e atent vede pururi altceva; fiecare fracțiune a vieții își schimbă perspectivele necontenit - și în sine și în raport cu noi. Noi înșine suntem alții întruna, până la clipa nesimțită când trecem în altă zonă, și urmăm a fi și atunci când nu mai avem conștiința celorlalte stări succesive ce ne sunt hărăzite. Enunț aici nu o constatare logică, ci una intuitivă și experimentală. M-a interesat totdeauna orice peisagiu în orice împrejurare și în orice clipă a vieții, fără să mă obosească, fără să mă plictisească; m-a interesat nu cu voința mea, ci numai printr-un fenomen de participare, osmoză și simbioză”.
În bătaia iepurelui
În completare: „Mă încorporez lucrurilor și vieții, am simțirea că totul trăiește în felul său particular: brazdă, stâncă, ferigă, tufiș de smeură, arbore și tot ce pare nemișcător: faptul de a avea asemenea cunoaștere mă face să iau parte la viața tainică a stâncii, arborelui, smeurei și ferigii. Cu atât mai vârtos alianța aceasta a vieții nenumărate se manifestă între mine și sălbăticiuni - zburătoare, gâze și fiare; între mine și apele care curg, palpită ori întind luciuri neclintite în soare și primesc în afundul lor rumeneala lunii pline. Iepurele care pornește de pe un hat, cu urechile date pe spate, și se salvează pe spinării și-n râpă, aruncându-mi o privire piezișă, a luat cu scânteia acelei priviri ceva din ființa mea pentru totdeauna. În înfățișarea unică a dezghețului de primăvară de care mi-am adus astăzi aminte, am rămas fixat și eu însumi pentru totdeauna: constat asta în imaginea indelebilă pe care o păstrez în mine și am încredințarea că toate, împreună cu mine cel de altădată, s-au păstrat în sine, în fracțiunea de timp și de lumină care continuă să călătorească în infinit. Mă voi stinge curând; dar icoanele acestea, ca și lucirile unui astru mort, vor continua să fie, fără sfârșit”.
Pe urmele tatălui, spre inima mamei
Pentru o și mai bună înțelegere a întregului parcurs biografic și creator (sadovenian), mai redăm un fragment emoționant din volumul „Anii de ucenicie”, care relevă relația complicată a scriitorului cu propriii părinți: „Până la vârsta de tranziție fusesem al tatălui meu. În chip firesc și logic, dânsul pusese în mine tot ce avea el orășenesc. Tatăl meu era un boierinaș voltairian și sceptic. Manifesta antipatie față de «formele» religiei. Pentru țărănime avea respingere și cu ochii, și cu urechile, și cu mirosul. (...) Una dintre grijile lui fusese să mă scoată din «mișelie», adică din prostia norodului de rând”.
Inimă sângerândă
Urmând dâra confesiunii: „O singură dată mama avusese față de dumnealui câștig de cauză - când mă dusese la țară și mă botezase acolo după datină. Pe urmă hotărârea tatei s-a urmat neînduplecată: trebuia să fiu un cărturar. Mi-era el însuși profesor de istorie și de filosofie. Și la paisprezece ani mă găseam de acord cu dânsul în ce privește câștigurile științei și majestatea civilizației moderne. Dumnezeu, babele, descântecele și buruienile intrau prin surprindere și în lipsa dumisale în casa noastră. Aceste încercări ale mamei de a trăi după legea ei intimă nu mă câștigaseră deloc, dimpotrivă. Eram adversarul ei și nu pricepeam că-i sângerez inima...”.
Ochi deschiși, urechi ascuțite
Deșteptarea: „După moartea mamei, sporul meu de cunoștinți și de reflecție m-a dus dincolo de zona primejdioasă prin sterilitatea ei, unde se opresc definitiv semidocții păturii noastre suprapuse. (...) Dintr-o dată mi s-au deschis ochii și mi s-au ascuțit urechile. Am devenit aliatul celor de-o lege cu maica mea. Tatăl meu s-a uitat într-o bună zi la mine cu uimire. Opuneam scepticismului său realitățile sufletești ale unui neam străvechi, închis cu severitate în disciplina datinilor lui. Mă sileam să-i explic adevărul relativ al descântecelor babelor Ștefănoaia și Ursărița. A zâmbit amuzat și-a lăsat timpului sarcina să descurce în favoarea unui adevăr unic naivele mele aserțiuni”.
Conu’ Mihail și metafizica naturii
O (re)evaluare ce poartă pecetea criticului literar Paul Cernat, pe filon filosofic: „Numai cititorii neavizați sau neatenți cred că Sadoveanu e un «peisagist» profilat pe «descrieri de natură»”. Dar? „Avem de-a face la el cu o filosofie și chiar cu o metafizică a naturii, care e un fel de suprapersonaj cosmic, cu rânduieli imuabile. În plus, dincolo de practica vânătorii și pescuitului, omul aprofundase științele naturale - zoologia, botanica, entomologia - iar de la fratele său, agronomul Vasile Sadoveanu, învățase bine pomicultura și apicultura. Seria celor 12 volume din «Souvenirs entomologiques» a lui Jean-Henri Fabre - un Balzac al entomologiei - o avea la mare cinste, după ce o câștigase de la Garabet Ibrăileanu în urma unui pariu literar, scriind un roman «balzacian» (Oameni din lună, 1923)”.
„Șoimii”, sub acoperire
În 1902, apărea primul manuscris al romanului Frații Potcoavă, unele dintre fragmentele acestuia fiind publicate în revista Pagini Alese cu pseudonimul M.S. Cobuz. Au urmat mai multe prelucrări, rescrieri și reeditări ale volumului de debut, pe care Mihail Sadoveanu l-a rebotezat până la urmă „Șoimii”.
62 de ani se vor fi împlinit pe 19 octombrie 2023 de la moartea scriitorului Mihail Sadoveanu
„Eu am debutat târziu, la cincizeci de ani, cu «Baltagul»...”, Mihail Sadoveanu
„Recitindu-i, în ultima vreme, scrierile am redescoperit în paginile acestui maestru un subtil filosof al istoriei, care are încă multe lucruri să ne spună”, Paul Cernat, istoric literar
„Mihail Sadoveanu rămâne prozatorul numărul unu al literaturii române, indiferent ce-ar cârcoti eticiștii de serviciu sau de ocazie”, Paul Cernat, istoric literar
1904 a fost anul în care Mihail Sadoveanu a debutat efectiv, publicând patru volume: Șoimii, Povestiri, Dureri înăbușite și Crâșma lui Moș Petcu - toate cu teme istorice
