Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
În deschidere, etnologul Gheorghiță Ciocioi: „Moromete este un nume ajuns celebru prin romanul Moromeții al lui Marin Preda. Cunoscut, de asemenea, la noi, începând cu anii ‘50, prin torționarul Nicolae Moromete (Maromet). Dacă în cazul lui Preda încă se mai speculează (pe nedrept) în privința inspirației scriitorului în legătură cu personajul Ilie Moromete (ar fi avut în minte, la începuturile sovietizării României, pe eroul bîlinelor rusești - socotit sfânt, cu moaște la Lavra Pecerska - Ilia Muromeț/din Murom), cert rămâne un singur fapt: moromete este o poreclă din sudul țării (folosită, până nu de mult, mai ales în Olt, Dolj, Argeș, Teleorman). Ajunsă uneori nume de familie.”
Cârpăceli
Rădăcinile poreclei? „Originea acesteia este una turcească - meremet - a drege, a repara de mântuială, a cârpi (un zid, o casă). Termen preluat din arabă: maramma(t). Cuvântul este folosit, de asemenea, la sârbi, albanezi, greci, aromâni și bulgari. În bulgară, meremetia/ mărămetia, pe lângă înțelesul de a drege/ cârpi îmbracă și înțelesul de a bate pe cineva/ a cârpi (în scop educativ). Mărămetele/Morometele, ca poreclă, în Balcani, are în vedere pe un om în care nu-ți poți pune prea mare încredere că ar putea face vreo treabă (cârpaci), o persoană leneșă, nepricepută. În bulgară, există chiar și femininul lui moromete - o poreclă ofensatoare pentru fetele și femeile care nu sunt de vreo ispravă, leneșe, mototoale: meremetina/ mărămetina.”
Cea mai animată stradă din București
În continuare, legenda unei străzi cândva faimoase din buricul Bucureștilor - Bazaca. De unde provenea acest nume? Gheorghiță Ciocioi: „Era cea mai animată stradă din vechiul București. În fapt, părea un fel de stradă-han, asemenea Hanului cu Tei - care s-a păstrat. Pornea din apropierea hanului lui Manuc (Piața Unirii/strada Halelor) și își avea celălalt capăt în strada Franceză (Ulița Mare/ a Ișlicarilor). Astăzi, pe locul ei, se înalță primele două blocuri (construite în perioada comunistă) de pe partea stângă a Bd. 1848 - în direcția de mers către Piața Universității. Strada Bazaca era știută nu doar de bucureșteni. În urmă cu aproape două veacuri, se procurau de aici pânzeturi, stofe, stămburi. La cele mai convenabile prețuri. Nedumerește, fără doar și poate, numele... De câteva decenii, greșelile legate de proveniența lui se țin lanț în jurnale, cărți și reviste. Mai nou, pe net.”
Secretarul prințului general
Să-l lămurim, atunci: „S-ar trage de la un anume Anastasie Bezaca, secretar al prințului Prozorovski, general-șef al armatei ruse în timpul războiului ruso-turc (1806-1812). Bezaca, se spune, a rămas la București după război și a strâns o avere de invidiat. Prăvăliile deținute de el în buricul târgului ar fi dat numele celebrei străzi... Doar că un Anastasie Bezaka... nu există. Iar generalul rus Aleksandr Bezak (născut în 1800) era prea mic pentru a deveni șef al cancelariei lui Prozorovski în 1806, la începutul războiului ruso-turc. Tatăl său, Pavel Hristianovici Bezak (von Besak, având ascendență germană), a fost, e drept, secretar al lui Prozorovski. În 1802, Bezak locuia la Kiev, fiind șef al miliției locale. Cum vestitul general a decedat în 1809, Pavel Hristianovici a rămas, după trei ani de slujbă, secretar al succesorului acestuia, generalul Bagration. Pentru o foarte scurtă vreme. În partea de vest a imperiului rus și peste Dunăre (zona Tulcea-Măcin) bătăliile ruso-turce din vremea dată ne sunt cunoscute. Nicio legătură a lui Bezak cu Bucureștiul. De altfel, acesta, la numirea contelui Kamenski ca șef al armatei în locul lui Bagration, își pierde postul și se va stabili la Sankt Petersburg. Moare în 1831, fiind îngropat în cimitirul Smolensk din acest oraș. O presupunere nefondată, așadar.”
Fine țesături
De unde, totuși, numele vestitei străzi bucureștene? „Așa cum străzile Cavafi, Ișlicari, Covaci, Șelari, Căldărari etc., situate în imediata ei apropiere, aveau legătură cu bresle, îndeletniciri, ori cu negoțul, tot astfel și Bazaca. Își trăgea numele de la chiar bogatul negoț desfășurat aici. Cu pânzeturi, după cum am amintit... Un termen turcesc: bez/bazz - pânză, țesătură fină de bumbac sau de in. Provenit în turcă din arabă: bizza. Cu același înțeles. Cel mai probabil, preluat de arabi de la greci (βύσσος). Stămburilor, pânzeturilor decorate, împodobite, otomanii le mai spuneau bezek/bazak. Prin urmare, strada pânzeturilor. Bazaca. Spre reamintirea unui nume de stradă pierdut - din Bucureștiul de odinioară.”
Pastila de religie
De unde au fost aduse moaștele Sfântului Mina la biserica din București
„Biserica Sfântul Mina-Vergu avea, până în urmă cu un veac și jumătate, hramurile Sfântul Dimitrie Izvorâtorul de Mir și Sfinții Arhangheli. Acestora li s-a adăugat, după aducerea unor părticele din moaștele Sfântului Mina aici, și hramul Sfântului - sub care este cel mai bine cunoscută astăzi în București. De unde provin moaștele?”, chestionează etnologul Gheorghiță Ciocioi. Tot domnia sa răspunde: „De la faimoasa biserică Stelea Veche, situată, până în 1847, la Focul cel Mare, la aproximativ 130 de metri depărtare de biserica Sfântul Mina din zilele noastre. Zidită la 1582 de Stelea Spătaru (dregător sosit la noi, din Balcani, care va înălța și biserica Stelea din Târgoviște, rezidită mai apoi de domnitorul Vasile Lupu), aceasta va fi o vreme și cea dintâi catedrală mitropolitană de la București, după mutarea capitalei Valahiei de la Târgoviște pe Dâmbovița. Distrusă în 1847, nu va mai fi refăcută. La Stelea, cultul Sfântului Mina (ale cărui moaște fuseseră aduse aici de la Athos, pe când biserica era închinată Ivironului), era unul cunoscut în București, tot în acest loc aflându-se și icoana făcătoare de minuni a sfântului - transferată și ea la actuala biserică Sfântul Mina - ce avusese de suferit, de asemenea, la Focul cel Mare din 23 martie 1847, fiind refăcută abia în 1874. Un cult al unui mare făcător de minuni, așadar, mutat la o biserică din apropiere, din același cartier - pe care enoriașii de la Stelea (fosta mănăstire devenise biserică de mir) o vor frecventa după pierderea locașului lor.”
Cea dintâi atestare a Țării Românilor
La final, o „curiozitate” valoroasă (asumată tot de Gheorghiță Ciocioi): „Cea dintâi atestare a Țării Românilor (Ulak ili) - într-o cronică turcică: Oguzname. Încheiată la 1035, această lucrare vorbește despre prima bătălie purtată între cumani și români în jurul anului 840. Dar și de râul Nistru, numit în cronică Ulak suwî (Apa românilor). Cu mult înainte, așadar, ca turcicii cumani să stăpânească ținuturile noastre. Nici vorbă de bulgari (necreștinați, turcici) la nord de Dunăre în perioada dată. Basarabii au însemnat, practic, odată cu slăbirea puterii cumane și mongole, dar și a unor tulburări din regatul maghiar, revenirea la domniile autohtone.”
Prohod, petrecerea din această lume
Cel din urmă termen din „Dicționarul” de astăzi, unul cu conotații macabre - prohod: „Doar la noi există numele de prohod, folosindu-se un termen vechi slav - (provodu), celelalte Biserici slave numind cu totul altfel slujba de îngropăciune, prohodirea. Inclusiv prohodul Domnului. Înțelesul termenului slav este cel de procesiune, conducere, însoțire, petrecere a cuiva la plecarea/ mutarea din această lume.”
„Cert rămâne un singur fapt: moromete este o poreclă din sudul țării (folosită, până nu de mult, mai ales în Olt, Dolj, Argeș, Teleorman). Ajunsă uneori nume de familie.”, Gheorghiță Ciocioi, etnolog
„Originea poreclei (n.r. - Moromete) este una turcească - meremet - a drege, a repara de mântuială, a cârpi (un zid, o casă). Termen preluat din arabă: maramma(t).”, Gheorghiță Ciocioi
„În bulgară, meremetia/ mărămetia, pe lângă înțelesul de a drege/ cârpi îmbracă și înțelesul de a bate pe cineva/ a cârpi (în scop educativ).”, Gheorghiță Ciocioi
„Mărămetele/Morometele, ca poreclă, în Balcani, are în vedere pe un om în care nu-ți poți pune prea mare încredere că ar putea face vreo treabă (cârpaci), o persoană leneșă, nepricepută.”, Gheorghiță Ciocioi
Citește pe Antena3.ro
