Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Am urcat în avion ca într-o confesiune grăbită. Aeroporturile au darul ăsta straniu: te dezbracă de certitudini și te lasă doar cu drumurile. Plecam spre Costa Rica, un loc care, pentru mine, nu mai era pe hartă, ci în minte. Un capăt de lume despre care-mi este a doua casă. Până atunci, escală la Paris.
Avionul s-a desprins de pistă liniștit, aproape politicos, iar odată cu primele ore de zbor au apărut și românii mei. Nu i-am căutat. M-au găsit ei, cum se întâmplă întotdeauna când pleci prea departe ca să mai pari de-al locului. Unii m-au recunoscut de la televizor, alții din această pagină a Jurnalului. La geam, lângă mine, stătea un bărbat trecut bine de cincizeci de ani. Privea din când în când norii, apoi telefonul, apoi iar norii. După a doua cafea mi-a spus că merge la băiatul lui, stabilit acolo de trei ani. „Zice că timpul curge altfel”, mi-a spus cu o jumătate de zâmbet. N-am comentat. Știam și eu oameni care plecaseră după timp, nu după bani. N-a rezistat și mi-a pus o primă întrebare: „Domnule, cum simțiți dumneavoastră drumul în Costa Rica? Aveți senzația că vă «duceți» sau că vă «întoarceți»? Este o nuanță de care sunt curios. V-am citit articolele, și am văzut cum ați descris țara, cu președintele care a locuit câțiva ani în România, cu ministrul mediului care a făcut facultatea la Brașov... Înțeleg că locuiți jumătate de an acolo.”. I-am răspuns simplu. „Acasă pentru mine înseamnă Grăjdana, în județul Buzău. Doar acolo mă «întorc». În rest, pe oriunde călătoresc, fie la București, fie în Costa Rica, fie în Canada, fie în Statele Unite... ei bine acolo «mă duc».”. De la Paris am luat drumuri diferite. El mergea în Brazilia.
În timpul escalei de la Paris am observat ceva interesant. Parcă organizarea de pe Otopeni este mai bună decât cea de la Paris. Desigur, aeroportul din Paris este cât un oraș, foarte bine organizat, însă parcă m-am simțit mai comod la București.
A urmat zborul cel lung, peste Atlantic, până la San Jose. Spre surprinderea mea am auzit vorbe românești la îmbarcare. Într-adevăr, erau trei familii, însă nu grup.
În avion, câteva rânduri mai în față, o fată cu o eșarfă subțire și o carte groasă pe genunchi părea că așteaptă o întrebare. La prima turbulență s-a întors spre mine și a spus, fără patetism: „E prima mea plecare atât de departe, mai ales peste Atlantic. Cred că și dumneavoastră m-ați influențat. Vreau să vizitez Costa Rica și Panama. Sunt foarte curioasă”.
Pe culoar m-am intersectat mai târziu cu un cuplu care vorbea tare, ca să se audă peste zgomotul motoarelor. Ea contabilă, el șofer de TIR. Plecau „să vadă dacă se poate trăi și fără stres”. Aveau bagaje puține și speranțe mari. „Dacă nu ne place, ne-ntoarcem cu primul avion”, a spus el râzând. Am mai auzit râsul ăsta. E râsul oamenilor care știu că întoarcerea nu mai e la fel.
Zborul s-a lungit, noaptea s-a făcut zi, iar Atlanticul a rămas sub noi, ca o tăcere prea mare ca s-o cuprinzi.
În timpul zborului am tot făcut schimb de priviri cu românii din avion. Ne-am recunoscut din priviri. Plecam departe, dar purtam România cu noi, în accent, în gesturi, în felul în care ne ceream scuze fără motiv.
Când avionul a coborât deasupra junglei, verdele a izbucnit sub aripi ca o promisiune prea frumoasă ca să fie adevărată. Costa Rica ne aștepta fără grabă. Până la ieșirea din aeroport n-am prididit cu recomandările pe care conaționalii mei mi le-au cerut, apoi, fiecare și-a luat drumul lui.
Noi, dragii mei, ne revedem săptămâna viitoare, cu sănătate, în pace și siguranță. Doamne ajută!
Citește pe Antena3.ro
