Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Parafraza celebrei exclamatii a lui Arhimede – "Dati-mi un punct de sprijin si voi muta Pamantul din loc"! – mi-a venit in minte imediat dupa primele masuri ale Simfoniei a VII-a, in Mi major, de Anton Bruckner, interpretata de Capela de Stat din Berlin sub bagheta magnifica a lui Daniel Barenboim, in partea a doua a programului din 13 Septembrie. O sa-mi permit, de aceea, sa inversez ordinea consideratiilor, incepand cu... sfarsitul!
Oricine s-ar fi asteptat, poate, ca, grandoarea arhitectonica a simfoniei bruckneriene, sa impuna dirijorului o gestica exploziva, epatanta. Renuntand la partitura, Daniel Barenboim a reusit insa performanta de a patrunde in miezul si taina multiversurilor simfoniei bruckneriene, cu o gestica bazata pe un fel de semne, pe care le-as incadra in categoria "vectorilor" – unitari, glisanti sau legati prin puncte, linii, arcuri de cerc – ori, chiar prin lipsa oricarui gest! La un simplu semn – pe care doar cei asezati pe laturile extreme ale Salii Mari a Palatului l-ar fi putut sesiza –, instrumentistii ansamblului berlinez au raspuns cu incredibila promptitudine, maleabilitate, comprehensiune. Caci muzicianul absolut aflat in fata lor, "pe viata", poseda cu siguranta si abilitatea fenomenologului de a-i constientiza in privinta sensului si devenirii sunetelor. Asa incat, Simfonia in Mi major s-a desfasurat ca de la sine, pe spatii imense, de o generozitate nelimitata, cu ascensiuni ce au atins culminatii de proportii cosmice, pornind din masa – informa la inceput – a unui singur sunet si punand in miscare intregul Univers armonic! In Adagio, fluidul dirijoral – frisonant prin pregnanta – si muzicalitatea cultivata a instrumentistilor au dat glas meditatiei existentiale bruckneriene, transformand miscarea mediana in act de cunoastere suprasensibila. Comunicand cu privirea, mai mult decat cu miscarile bratelor, Barenboim a construit Scherzo-ul ca pe un efect al sentintelor demiurgice: "sa se faca lumina", "sa fie noapte", "sa fie dimineata" etc., impletind impetuozitatea cu dramatismul si iluminarea, intr-o mini-Creatiune! Farmecul Finalului, alcatuit din ritmuri agile si zone cantabile a constat in varietatea coloritului ritmico-timbral, cu efecte pictural- baroce, de lumini si umbre, dar si in crescendo-uri jublilante, atingand trairi spirituale elevate, in Imparatia Muzicii pure. Substanta filosofica a muzicii, nu l-a facut pe Barenboim sa piarda din vedere detaliile tehnice precum intrarile unor instrumente, sugerarea anumitor accente, mentinerea si inchiderea unei coroane, importante in sustinerea intregului.
Viziunea cu totul extra-ordinara asupra Simfoniei lui Anton Bruckner a ridicat o sala arhi-plina in picioare, care a aplaudat frenetic, aproape un sfert de ora! Oaspetele a preferat insa sa se considere unul dintre membrii formatiei berlineze, refuzand sa ofere vreun supliment, nici dupa Concertul nr. 24 in do minor pentru pian si orchestra, KV 491, de W.A. Mozart – creatie in care a aparut in dubla calitate de pianist si dirijor. De data aceasta, gestica lui Barenboim a purtat amprenta spectacularului, adecvata structurii dramaturgice a concertului mozartian. Interesul pianistului pentru detaliu s-a reflectat in articularea precisa a sunetelor, astfel incat fiecare sa capete relief, individualitate, sa se poata exprima liber si limpede, in comuniune cu celelalte. Felul in care acest muzician "pursange" urmarea, cu uimitoare atentie distributiva, traseele pianistice si orchestrale, care se bifurcau si se dispersau dupa legile unei dinamici tipic mozartiene, mereu schimbatoare a produs o reala incantare. Lucid si calm ca un intelept, dar si spontan si ludic ca un artist cu imaginatie bogata, deschis spre inovatii, Barenboim a abordat "calea de mijloc", datatoare de echilibru si frumusete expresiva, temperand impulsurile incisive ale muzicii cu tempo-uri aproape "sfatoase", si excesul de nonsalanta al arpegierilor solistice sau al elanurilor orchestrei, cu recursul la "rostirea" ferma, de o grava seriozitate a motivelor si frazelor muzicale. Daniel Barenboim si Staatskapelle din Berlin, care s-a pliat mereu intentiilor compozitorului si dirijorului, au creat un Mozart viu, tragic si sublim.
