Traviata – din cimitirul parizian, la Opera din Bucureşti

Străbat cu pas domol aleile cimitirului Montmartre. Iubirea a condamnat Parisul să poarte definitiv aerul misterios al poveştilor pe care le-a plimbat de-a lungul Senei, în săli de bal sau în camere de hotel, departe de privirile iscoditoare şi chiar de preceptele moralei. Însă, dincolo de oraşul care se pleacă la picioarele Turnului Eiffel, în cimitirele Parisului trecutul îngenunchează prezentul şi te copleşeşte într-atât încât aproape că atingi cu vârful degetelor nu lespezi reci de morminte, ci istoria însăşi. Fie că este vorba de Perre Lachaise sau Montmartre, cimitirele Parisului sunt cele mai fascinante cărţi de istorie.

Toamna, în Montmartre, copacii plâng cu frunze ruginii, ca niciun mormânt să nu rămână neacoperit de lacrimi, pentru că, dacă unele pietre funerare sunt acoperite de flori, altele sunt atât de vechi, încât niciun suflet drag nu le-a supravieţuit. Ajung la mormântul Alphonsinei Plessis, curtezana care l-a inspirat pe Dumas-fiul în “Dama Cu Cameliiˮ. Marguerite Gautier din roman avea să devină Violetta Valéry, în opera “Traviataˮ de Giuseppe Verdi. Îmi amintesc că, prima dată când am venit la Paris, i-am căutat mormântul cu atâta înfrigurare, încât paznicul de la intrarea în cimitir, pe care-l întrebasem unde se află, m-a urmărit cu privirea mult timp. Aveam să-mi explic de ce… Mormântul, din 1847, este pustiit. Nicio floare… Portretul pictat de Edouard Vienot, care o înfăţişa pe Alphonsine du Plessis a dispărut (probabil smuls de cineva…), iar trecerea prin lume a faimoasei curtezane e notată astfel… “Ici repose Alphonsine Plessis née le 15 Janvier 1824, décedé le 3 février 1847. De profundisˮ. Curtezana care a fascinat Parisul epocilor trecute, care a inspirat personajul unuia dintre cele mai iubite şi mai triste romane ale tuturor timpurilor, care umple sălile celor mai importante teatre de operă din lume îşi trăieşte nemurirea în cel mai discret mod cu putinţă. Miraţi de ce stărui atât de mult lângă acel mormânt prea vechi, câţiva francezi m-au întrebat cui aparţine. Le-am spus povestea şi le-am văzut ochii în lacrimi… şi mai puţini dintre aceştia ştiu că pe locul în care era odinioară casa curtezanei Marie Duplessis este astăzi un hotel. Nici măcar managerii acestuia nu speculează povestea…

Parcă eram în paginile lui Dumas-fiul… “Se spune că au fost oameni care s-au ruinat pentru această fată şi că avea iubiţi care o adorau. Ei bine, când stau şi mă gândesc că astăzi unul nu-i cumpără măcar o floare, mi se pare un lucru nespus de trist şi de ciudat...ˮ. Apoi privirea îmi alunecă spre un alt pasaj al cărţii... “...M-am interesat atunci de cimitirul unde fusese îngropată domnişoara Gautier. La cimitirul Montmartre. Aprilie îşi făcuse din nou apariţia, timpul era frumos, şi de bună seamă că mormintele nu mai aveau acel aspect dureros şi dezolant pe care li-l dă iarna; în sfârşit, era destul de cald pentru ca cei vii să-şi amintească de morţi şi să-şi îndrepte paşii spre cimitir. M-am dus la cimitir, zicându-mi: «O simplă privire la mormântul Margueritei îmi va fi de-ajuns ca să ştiu dacă durerea lui Armând mai dăinuieşte încă, şi poate am să şi aflu ce s-a mai întâmplat cu el». Am intrat în încăperea paznicului şi l-am întrebat dacă în ziua de 22 februarie o femeie cu numele de Marguerite Gautier nu fusese înmormântată în cimitirul Montmartre. Omul răsfoi un registru gros, unde erau trecuţi şi numerotaţi toţi cei care intră în acest ultim lăcaş, şi îmi răspunse că, într-adevăr, în ziua de 22 februarie, la prânz, fusese înmormântată o femeie care purta acest nume. L-am rugat să mă conducă la mormântul ei. Deoarece este foarte greu să te descurci fără călăuză în acest oraş al morţilor, care îşi are străzile sale, întocmai ca şi oraşele celor vii. Paznicul chemă un grădinar, căruia îi dădu indicaţiile necesare, dar acesta îl întrerupse spunând:
- Ştiu, ştiu... Oh, este foarte uşor de recunoscut mormântul! Continuă el, întorcându-se spre mine.
- De ce? îl întrebai eu.
- Pentru că pe mormânt sunt flori cu totul deosebite de altele.
- Dumneavoastră aveţi grijă de el?
- Da, domnule, şi aş dori ca toate rudele să aibă grijă de morţii lor aşa cum are tânărul care mi-a dat în grijă acest mormânt.
După câteva ocoluri, grădinarul se opri şi îmi spuse:
- lată că am ajuns...
Într-adevăr, în faţa ochilor îmi apăru un răzor de flori, pe care nu l-ai fi luat niciodată drept mormânt dacă acest lucru n-ar fi fost indicat de o placă de marmoră albă, cu un nume gravat pe ea. Placa de marmoră era aşezată drept, un grilaj de fier mărginea bucata de pământ cumpărată, şi tot locul era acoperit de camelii albe.
- Ce părere aveţi? Mă întrebă grădinarul.
- Este foarte frumos.
- Şi de fiecare dată când se ofileşte o camelie, am primit ordinul să pun alta.
- Şi cine a dat acest ordin?
- Un tânăr care a plâns mult de tot când a venit prima oarăˮ...

Acum pe mormântul Alphonsinei Plessis, devenită Marie Duplessis sau al Margueritei Gautier, sau al Violettei Valéry se odihnesc prea rar camelii albe, care să amintească de această femeie adorată de geniile istoriei.

În schimb, oamenii merg la operă... 30, 31 octombrie, şi 1 noiembrie au stat sub semnul “Traviatei” la nou-renovata Operă bucureşteană. Dacă nu ştiţi subiectul, vă trimit la bibliotecă! Povestea este una dintre cele mai răvăşitoare poveşti de dragoste din câte există pe lume. Eu am fost la 1 noiembrie. Am văzut o montare nouă, sub un mandat directoral nou. Răzvan Ioan Dincă, directorul general al instituţiei, este, înainte de toate, un manager iscusit, care şi-a propus să alinieze prima scenă lirică a ţării, operelor de renume internaţional. Până acum, cel puţin din punct de vedere al marketing-ului, a reuşit. Caietul de sală al “Traviatei” este gros cât... volumul lui Dumas-fiul! Fotografiile par de expoziţie, iar prezentarea spectacolului este, cu adevărat, de excepţie. Dacă n-ar fi fost scris şi în limba română, aş fi fost convinsă că este programul Metropolitanului newyorkez. Suntem la 161 de ani de la premiera absolută a acestui titlu la Teatrul La Fenice din Veneţia, şi la 16 ani de la premiera montării anterioare, care purta semnătura regizorului Cristian Mihăilescu. Montarea de atunci era atât de plină de emoţie, încât cred că a fost, de fapt, o declaraţie de dragoste pe care i-a făcut-o sopranei Felicia Filip.

Regizorul Paul Curran propune, de această dată, o montare care transpune acţiunea poveştii din Parisul anului 1700 (aşa cum apare în libretul original al operei, inspirat de romanul lui Dumas-fiul, care o plasase în secolul al XIX-lea), în cel al anilor ̕50 ai secolului XX. Şi asta pentru ca... istoria să se apropie de prezent. “Trebuia să găsim o epocă, un timp în care societatea despre care Dumas şi Verdi scriau să aibă o paralelă mai aproape de noi, iar ultima eră conservatoare în Vestul Europei a fost cea a anilor ̕50. Noi căutam o epocă în care să existe un tip de conservatorism în care un scandal sexual cu implicarea unei femei independente să-şi aibă sensul. Dacă s-ar fi întâmplat astăzi, cui i-ar fi păsat? Sexul se vinde astăzi, dar nu mai şochează. Însă în 1950 şoca”, spune regizorul Paul Curran. Totodată am constatat că Paul Curran este prima personalitate artistică ce îşi asumă, în caietul de sală, termenul “prostituată” şi nu curtezană pentru Violetta Valéry!

Cortina se deschide odată cu primele acorduri ale uverturii, iar publicul este invitat să vadă încă de la început slăbiciunea eroinei, ajutată de o perfuzie să-şi reia strălucirea, în mijlocul invitaţilor. Aurelia Florian (guest star) este una dintre acele soprane care se întrepătrund cu personajul. Întotdeauna mi-am imaginat o Violetta brunetă, astfel încât artistele blonde cu greu se... dau drept faimoasa curtezană. ţinuta albastră a Violettei din primul act ridică din start ştacheta vizuală – se impun soprane fără celulită, întrucât rochia lasă la vedere picioarele până suuus, suuus de tot. Artificiu care o face pe Violetta plutindă, peste scenă, peste clapele pianului din scenă. Mi-ar fi plăcut însă ca floarea pe care i-o oferă lui Alfredo în aria “Un di felice”, spunându-i să se întoarcă atunci când aceasta va fi ofilită, să fi fost o camelie (faimoasa camelie!), nu o combinaţie între garoafă şi trandafir, deşi roşul său denotă pasiunea. Mi-ar fi plăcut şi ca telefonul din decor să nu fie folosit nejustificat, întocmai cum damele “bine” de astăzi aprindeau din când în când, în tipul spectacolului, smartphone-urile, să-şi termine conversaţiile pe WhatsApp. În actul al doilea Violetta apare în pantaloni. Scenograful Gary McCann s-a inspirat de la case importante – Jacques Fath, Charles James şi Christian Dior. Violetta dezarmată de rochiile cu crinolină şi schimbată în pantaloni asortaţi cu pantofii stiletto poate fi, cu adevărat, oricare femeie din sală, care duce propriile războaie sentimentale. Iar Alfredo, cu o rachetă de tenis în mână, poate fi catalogat direct... “smart-casual”. Mi-a lipsit gestul plin de dramatism al palmei prin care Giorgio Germont voia să-şi trezească fiul la realitate, aşa cum mi-a lipsit şi accentul din punct de vedere vizual, pe aria “Amami Alfredo” – mi-aş fi dorit ca dramatismul muzical să fie dublat de cel vizual... În actul al treilea au scos baletul. Iar corul are o adevărată partitură coregrafică. Desfrâul, orgia, sunt bine simbolizate de tineri care-şi scot cămaşa şi de mişcări explicite ale artiştilor din cor. Domnii poartă ochelari de soare, care simbolizează, pe alocuri, coarnele taurilor răpuşi de toreadorul din povestea de care amintesc. Şi, în mod, cu totul diferit de montarea veche, actul al treilea îl găseşte pe Alfredo damnat de mulţime şi nu pe Violetta, acuzată şi învârtită printre mesele de bal. Iar Alfredo are o pată de sânge pe cămaşă, ceea ce arată că atenţia s-a pus chiar pe detalii hollywoodiene. Violetta cântă ultimul act în patul care îi anunţă sfârşitul. şi cei mai neiniţiaţi spectatori şi-ar da seama că eroina se stinge de tuberculoză – martore stau cearceafurile şi cârpele însângerate. Finalul este alături de cei dragi, însă, din nou (poate din prea multă obişnuinţă) mi-a lipsit imaginea în care totul în jurul Violettei dispărea şi ea se stingea în Lumină.
Am avut momente în care am simţit că montarea actuală are un aer comun cu precedentă. Deşi... Este o viziune urmărită în detaliu, atât de bine încât ai impresia că vezi un film HD.

Trailerul producţiei a fost filmat la Casa Monteoru, de pe Calea Victoriei. Decorul de la ONB este format dintr-un puzzle de panouri care se amestecă, pe parcursul acţiunii, astfel încât atmosfera se îngustează din ce în ce mai mult, în final. Lighting design-ul (care poartă semnătura lui Paul Hackenmueller) este impecabil... Apropo de nume... urmărind caietul de sală, din nou, am avut impresia că nu sunt în România. Spectacolul parcă... ni s-a adus de-a gata. Distibuţia, însă a fost sută la sută românească. Aurelia Florian o Violetta Valéry cu o voce foarte bună, pe alocuri poate puţin prea plăpândă ca prezenţă scenică, dacă ne gândim că faimoasa curtezană era o femeie... a voluptăţilor. Ioan Hotea, un Alfredo Germont care, în opinia spectatoarelor, ar fi cucerit-o pe Violetta prin sentimentele sincere (şi prin voce, uneori cu sentimentul că ar trebui “dat mai tare”; problemă ce ar putea fi reglată odată cu rodarea la noua acustică), nu prin prestanţă scenică. Ionuţ Pascu a fost foarte potrivit în rolul Giorgio Germont...ca de fiecare dată când interpretează acest rol!

Printre atâtea nume străine, cu ocupaţii care mai de care mai “englezuite” în caietul program, l-am remarcat pe cel al maestrului de cor, Stelian Olariu. Corul a fost întotdeauna o constantă valoroasă a Operei bucureştene. Iar maestrul Olariu are... 87 de ani! Am uitat să vă spun!!! Dirijorul Alexander Prior s-a născut în 1992. E uimitor cum... un copil ţine în baghetă orhestra care, şi de această dată a cântat mai mult decât emoţionant. Noutate este şi modul în care arată fosa, iar sala a fost lipsită de vechea... catifea, pentru ca acustica să fie îmbunătăţită. Ceea ce uneori avantajază, alteori... expune riscurilor. Oricum, cred că “Traviata” este mai întâi despre muzică, o muzică-şlagăr căreia i se închină povestea.

Cortina a căzut... Opera Naţională Bucureşti a mai închis o pagină de istorie... Mă întreb, totuşi, cu nostalgie, ce s-o fi ales de vechile elemente de decor ale “Traviatei”, scoase la pensie de lucruri noi şi scumpe. E firesc însă să ne supunem timpului. Chiar şi artiştii dau check in pe Facebook, înainte de spectacol... Acum vă las... Aurelia Florian e on-line şi vreau să-i scriu, s-o felicit... “Traviata” este un spectacol pe care trebuie să-l (re)vedeţi, cât mai repede.

P.S.: Şi, dacă ajungeţi la Paris, duceţi camelii la mormântul Alphonsinei Plessis, femeia-uşoară care a dat lumii opere cu greutate!