„Troleibuzele încetineau ca să prindă puţin din muzică”

• Jurnalul Naţional: De unde a plecat ideea acestei ediţii a Turneului Naţional Stradivarius – „Paganini, înger sau demon?”, un show bazat pe dualitatea înger/de­mon, în care muzica este îmbogăţită cu ajutorul proiecţiilor video...

Alexandru Tomescu: Am o astfel de integrală în minte de peste 25 de ani, de când învăţam primul meu capriciu de Paganini. La vremea respectivă părea ceva imposibil de realizat, o pură fantezie... şi totuşi, capriciu după capriciu, am învăţat pe parcurs o parte dintre ele. Provocarea, mănuşa mai bine zis, am ridicat-o mult mai recent, în luna decembrie a anului trecut, atunci când mi-am dat seama că a venit momentul să mă apuc de proiecte mari. Este cel mai dificil program pe care l-am pregătit vreodată. Şi nu cred să fie în literatura pentru vioară o mai mare densitate de virtuozitate pe centimetru pătrat de partitură! Este de o dificultate diabolică, dar tocmai de aceea îmi place, fiindcă trebuie să lupt cu toate resursele de care dispun, iar atunci când capriciul mă depăşeşte trebuie să-mi pun energia în mişcare şi să mă autodepăşesc.

Revenind la această dualitate – înger/demon – cred că nu poţi vorbi despre Paganini fără să faci referire la ea. Era un lucru destul de firesc în epocă, mai ales când erai mai altfel decât ceilalţi, să fii suspectat de legături cu diavolul. Paganini era şi el pe lista suspecţilor; cred că a reuşit să se salveze doar datorită înaltei decoraţii primite de la Vatican, ca recunoaştere a meritelor sale de artist. Era un om într-adevăr altfel: sindromul Marfan de care suferea îi făcea mâinile, degetele mai lungi – de aici şi distanţele uriaşe pe care degetele sale le acopereau pe vioară. Noi, violoniştii de după Paganini, trebuie să facem faţă acestor solicitări extreme fără nici un fel de sindrom Marfan... Când reuşeşti să treci de dificultatea diabolică a capriciilor începi să descoperi... omul. Am descoperit o persoană extrem de sensibilă, de tandră pe alocuri, dar şi foarte pătimaşă şi nerăbdătoare.

Proiecţiile video din timpul spectacolului au apărut din dorinţa de a întări mesajul muzical. Ele materia­lizează practic o parte din imaginarul capriciilor – o lume fantastică, în care personaje apar şi dispar, se dedu­blea­ză, mâinile se tot lungesc... E o privire extrem de creatoare aruncată în aceas­tă lume a lui Paganini. Pe de altă parte, în proiecţii spectatorii vor putea urmări drumul unei viori, însă în sens invers. Pleacă din mâna violonistului şi, treptat, redevine materie vie, lemn şi copac în pădure. E greu de redat în cuvinte cam ce simţi privindu-le şi ascultând capriciile, experienţa din sala de concert va rămâne definitorie.

• Capriciul numărul 24, ultimul din integrala Paganini, este consi­derat a fi cel mai dificil de abordat de violonişti. Eşti de aceeaşi părere?

Celebrul capriciu 24 este o chintesenţă a tuturor capriciilor ce-l precedă. Nu întâmplător Paganini l-a ales pentru a încheia şi a încununa capriciile sale. Este extrem de solicitant, datorită multitudinii pro­blemelor tehnice abordate. Totuşi, dificultatea cea mai mare nu este capriciul 24, ci pregătirea în acelaşi timp a tuturor capriciilor, studiul fiecăruia dintre ele, memorarea sa, legarea tuturor, unul după celălalt. Simpla virtuozitate nu e suficientă pentru a da sens muzicii. Şi atunci începi să-l cauţi pe Paganini în toate acestea. Paganini demonul, îngerul, omul.

Citește pe Antena3.ro

Vin ninsorile în România. Informare meteo ANM de vreme rea pentru toată țara

• Cu ce speranţe începi la 5 mai această a patra ediţie a Turneului Stradivarius?

Sper ca muzica pe care o cânt să deschidă în oameni acea poartă a sensibilităţii. Sper să aduc bucurie pe feţele şi în sufletele oamenilor. Sper să mai clatin încă puţin mitul muzicianului intangibil, izolat în turnul său de fildeş. Sper să reuşesc să aduc vioara Stradivarius în faţa a şi mai mulţi dintre posesorii săi de drept – fiecare dintre cetăţenii României. Sper să devin un muzician şi un artist mai bun.

• Se spune că viorile au un suflet, o viaţă a lor. Cum a fost viaţa ta în cei aproape patru ani de când concertezi pe vioara Stradivarius Elder-Voicu?

Imediat ce am primit vioara, în 2007, viaţa mea a devenit mult mai agitată: dintr-o dată, toată lumea, nu doar melomanii, ştia despre mine, mai bine zis – despre vioară! Nu o să uit ziua în care am câştigat concursul pentru vioara Stradivarius – telefonul a sunat efectiv de dimineaţa până seara nonstop. Toată lumea voia să ştie dacă e adevărat, când va fi primul concert etc. Am încercat să convertesc imaginea viorii în aceşti ani, într-un simbol nu doar cultural, ci şi umanitar. Campaniile sociale din 2009 şi 2010 au reuşit să schimbe vieţile multor oameni aflaţi în su­fe­rin­ţă. Viorile Stradivarius sunt cunoscu­te printre violonişti drept viori cu o per­sonalitate foarte puternică, nu doar timbrală. Au simpatii sau anti­patii printre cei care ajung să le cânte.

De aceea găsirea viorii ideale cere timp, răbdare şi... inspiraţie. Eu sunt foarte norocos – am găsit vioara Stra­divarius Elder-Voicu după un somn de peste zece ani, aşa că am început comunicarea de la 0. A fost nevoie de timp şi de multă perseverenţă, dar traseul a fost mereu ascendent: în fiecare zi, sunetul devenea mai cald, mai puternic, mai clar. Cred că şi eu deveneam, în acelaşi timp, un violonist mai versat. În 2012 urmează să se organizeze un nou concurs pentru vioara Stradivarius, concurs la care intenţionez să particip. Îmi dau seama că proiectele pe care le-am iniţiat în ultimii ani sunt doar la început, mai am încă multe lucruri de împlinit. Dacă voi fi destul de bun pentru a o mai păstra alţi cinci ani, voi merge cu bucurie mai departe.

• Te gândeşti la momentul despărţirii de vioară?

Sigur că va veni şi momentul despărţirii. Sper însă ca după aceea să mă pot bucura în continuare de sunetul viorii, ascultând-o în mâna unui tânăr violonist. E un moment extrem de important, acela în care predai ştafeta altuia, care să ducă mai departe munca ta. E greu să-mi ima­ginez ce voi simţi atunci când voi înmâna vioara Stradivarius urmă­to­rului violonist – cred că va fi şi tristeţe datorată despărţirii, dar şi bucuria că lucrurile merg mai departe, că şcoala violonistică de la noi are noi şi noi talente.

• Vioara Stradivarius pe care cânţi este o „bătrânică” respectabilă, reali­zată la 1702. Ce crezi că ai avut de învăţat de la ea în aceşti ani? 

O corecţie foarte importantă: vioara Stradivarius nu este deloc o „bătranică”, în ciuda celor 309 ani de când a prins viaţă. Nu e vorba doar despre cochetărie, e vorba despre nivelul de performanţe sonore al unui astfel de instrument. Sunetul ei devine pe zi ce trece tot mai bun, tot mai puternic, reducând la scară umană vârsta ei, poate pe la 27-30 de ani acum. Instrumentele italieneşti au în ele o vitalitate ieşită din comun, au mai multe vieţi decât pisicile. Pot trece prin accidente majore, transplanturi masive şi tot păstrează acea calitate de neînlocuit, imposibil de copiat. Până în ziua de astăzi, viorile lui Stradivarius au rămas neegalate. Asta spune multe despre nivelul nostru de înţelegere, astăzi, al viorilor.

• Privind în urmă, poţi să-mi povesteşti câteva momente deose­bite petrecute în compania viorii Stradivarius?

Un moment cu adevărat emo­ţio­nant am trăit la Brad, când un domn din public mi-a spus că a aşteptat un astfel de concert peste 30 de ani.

M-am simţit aşa cum s-ar fi putut simţi americanii dacă ar fi ajuns la noi ceva mai devreme... Sau oamenii care mă ascultau la metrou acum doi ani, când cu experimentul – ei nu ştiau pe cine ascultă, nu ştiau ce vioară este – şi totuşi muzica avea forţa de a-i aduce acolo, în faţa mea. Ignorând poate un serviciu ce mai putea aştepta cinci minute în ziua respectivă. Concertul din faţa casei din Str. Visarion (n.r. – în cadrul campaniei „Omul dărâmă locul”) – ţin minte cum până şi troleibuzele încetineau pe bulevard ca să prindă puţin din muzică! Încerc să fac din vioară nu doar un instrument pentru transmiterea muzicii, ci şi unul menit să sensibilizeze oamenii cu privire la problemele din jurul lor.

• Bilanţul 2008-2010 al Turneului Stradivarius te mulţumeşte?

41 de concerte, 150 de bisuri, 3.000 de spoturi publicitare, 5.000 de minute de muzică, 9.000 de CD-uri vân­dute, 18.000 de kilometri parcurşi, 30.000 de spectatori... 
Sunt convins că întotdeauna se poate mai bine. De aceea perseverez în a cânta la vioară mai departe. De aceea merg în continuare în turnee prin ţară pentru a duce vioara şi mesajul muzicii la cât mai mulţi melomani. Spre bucuria mea, am găsit nu doar parteneri de turneu, ci de multe ori prieteni adevăraţi, oameni care sunt alături de mine fiindcă împărtăşesc aceleaşi idealuri.

• Dacă ai putea să-i transmiţi un mesaj maestrului Ion Voicu, acum când se apropie de sfârşit aventura traită alături de vioara Stradiva­rius Elder-Voicu, ce i-ai spune?

Maestre, sunt extrem de onorat să vă urmez ca violonist al acestei minunate viori. Nu este doar o mare responsabilitate, este o mare plăcere. Sper ca sunetele ce ajung până sus, acolo, să vă placă şi să vă inspire în continuare!

• Dincolo de Turneul Stradiva­rius, ce alte proiecte ai în plan?

Foarte multe, unele dintre ele inedite şi nonconformiste. Cel mai apropiat este un turneu de vară, împreună cu violoncelistul Răzvan Suma şi organista Teodora Cârciumaru, prin mai multe oraşe tran­sil­vă­nene, cântând prin catedrale. Vom încheia la Bucureşti, la Catedrala Sf. Iosif. Pentru toamnă am proiecte foarte ambiţioase. Unul dintre ele va fi lansarea primului meu DVD.