Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
„Nicolae Labiș provenea din familia unui învățător, cimotie îndepărtată cu Creangă, pe linie maternă (i-a dedicat strămoșului și un poem, la 11 ani). A fost numit de un critic buzduganul generației ’60 (rămâne de văzut cine va fi fost zmeul și cine - Făt Frumos). Alții - între care Radu Cosașu - au vorbit de generația Labiș. Experiența infantilă a războiului și a secetei din 1946, traumatică pentru mulți congeneri, îi va marca o parte a poeziei, în frunte cu capodopera tragică Moartea căprioarei - La mort de la biche! - apărută în Viața Românească. Alte repere vor fi Albatrosul ucis și hit-ul Noi, nu! (ultimul - pus pe muzică folk și interpretat de Anda Călugăreanu)”, amintea criticul și istoricul literar Paul Cernat în deschiderea unui portret schițat poetului Nicolae Labiș.
O legendă a epocii
Facem loc acuarelelor cernatiene: „Câteva dintre primele poeme (Fii dârz și luptă, Nicolae! și Gazetă de stradă) sunt, în felul lor, simbolice. A comis, incidental, și proză. Elev precoce, transferat de Constantin Ciopraga de la Fălticeni la Iași, ajunge încă dinaintea Facultății de Litere (abandonată, la București, după un semestru) la Școala de Literatură și Critică literară Mihai Eminescu, unde îi are ca profesori pe Mihail Sadoveanu, Tudor Vianu și Camil Petrescu, iar printre colegi - pe Lucian Raicu, Teodor Mazilu, Gheorghe Tomozei și Florin Mugur. Admirația nelimitată față de Sadoveanu îi va prilejui un ciclu liric. Boem impenitent, cu mare succes la femei, admirat și invidiat (inclusiv de Nichita Stănescu, a cărui viitoare soție, Doina Ciurea, fusese iubita lui Labiș), devine rapid o legendă a epocii”.
Ritm trepidant, fluiditate pasionată
Pe repede, înainte: „Eretic, dar autentic, a fost cel mai valoros poet comunist din România deceniului (Comunistului - mi-a căzut și la admiterea în liceu, în 1986... - e un standard la temperaturi înalte): cu vibrația unui Esenin (a avut în biografia sa amoroasă și o Isadora Duncan - rusoaică), a lucrat în materialul, uneori prohibit, al poeziei populare, clasice și moderne autohtone (dar influențat, printre alții, și de Villon, Baudelaire, Rimbaud sau Maiakovski). Poezia sa neoromantică, naturist-vizionară, are un ritm propriu, grav și trepidant, o fluiditate pasionată, o energie genuină și o sentimentalitate la temperaturi înalte, fie că se traduce în texte concise sau cu debit bogat, epopeic, uneori prea discursive”.
Împotriva vechilor credințe politice
În completare: „A cules, intermitent, și folclor, a tradus, tot intermitent, din literatura rusă. Cele două volume antume (automitizantele Puiul de cerb și Primele iubiri, ambele din 1956) și postumul Lupta cu inerția (1958) sunt repere. Copil fiind, i-am citit cu plăcere agreabilele compoziții de gen, tot postume - Păcălici și Tîndăleț sau Scufița roșie (poem despre prietenie). În următoarele decenii, i-au fost publicate mai multe inedite, unele surprinzătoare prin disponibilitatea dezinvoltă. Marcat de șocul revoluției maghiare și al Raportului Hrușciov, Labiș se întoarce, în ultimul an al vieții, împotriva vechilor credințe politice, asumate mistic, ajungând (se spune) în pragul disidenței”.
Îmbrâncit de un securist?
În închiderea ramei (portretului): „Accidentul de tramvai din noaptea de 9 spre 10 decembrie 1956, care i-a adus moartea 13 zile mai târziu, la Spitalul de Urgență, după o fractură de coloană vertebrală, ar fi fost - potrivit propriilor afirmații, confirmate de mai mulți prieteni-scriitori și dezvoltate în câteva volume postdecembriste - provocate de un securist care-l îmbrâncise sub roțile unui tramvai. Pe patul de moarte i-a dictat lui Aurel Covaci emblematica Pasărea cu clonț de rubin, o probă și ea. Aura lui Labiș se va nutri din percepția victimei sacrificiale și din mitul romantic al poetului tânăr (din care se vor mai alimenta, ulterior, Nichita Stănescu, Adrian Păunescu și Mircea Dinescu). A ridicat la puterea revoluției lirice o epocă a șabloanelor propagandistice și a schimbat paradigma asemenea puținor poeți români ai secolului XX. Puțini au fost, oricum, la fel de iubiți ca el”.
Insuportabil de mare povară…
O mostră lirică, dinspre nemuritorul Nicolae Labiș:
Citește pe Antena3.ro
„Noi, nu!
O parte din noi ne-am învins
Greşeala, minciuna şi groaza,
Dar e drum, mai e drum necuprins
Până-n zarea ce-şi leagănă oaza.
Generaţii secate se sting,
Tinerii râd către stelele reci
Cine-şi va pierde credinţa-n izbândă
Pe-aceste mereu mişcătoare poteci?
Cine din noi va muri
Înainte ca trupu-i să moară?
Cine-o să-şi lepede inima-n colb
Insuportabil de mare povară?
Ca un vânt rău, ori ca o insultă
Întrebarea prin rânduri trecu.
- Ascultă, ascultă, ascultă!
Noi, nu! Niciodată! Noi, nu!”
Despre modestie, despre rău, despre bunătate
În 2022 apărea la Editura Polirom, grație scriitorului Cosmin Perța, „Jurnalul pierdut” al lui Nicolae Labiș. Redăm câteva fragmente tulburătoare: „Mă acuză unii şi alţii că nu sunt «modest». Sunt modest, dar nu în accepţiunea comună şi limitată. Sunt conştient de înzestrarea mea poetică, sunt conştient că poemele mele sunt mult mai bune decât ale multora şi sunt conştient că am un scop în viaţă pe care cei mai mulţi nu îl au. Asta nu mă poate face modest aşa cum îşi imaginează ei. E o prostie să fii modest în faţa proştilor. Dar sunt modest pentru că îmi cunosc limitele, chiar dacă sunt mult peste ale altora, ele există. Sunt modest pentru că îmi cunosc locul şi rolul în societate. Sunt modest pentru că nu cer şi nu mă aştept niciodată la ceva nemeritat. Sunt modest pentru că nu urmăresc mărire, ci valoare, nu câştig, ci calitate. Sunt modest şi recunosc talentul, măreţia, valoarea altora, mulţi, la fel de buni sau mai buni decât mine. Sunt modest pentru că urmăresc să fac doar binele şi generozitatea e forma mea de modestie. Nu voi fi însă niciodată modest, adică supus, în faţa nedreptăţii, a mitocăniei, a lipsei de valoare, a semidocţilor, a oportuniştilor, a înfumuraţilor, a dogmaticilor, a trădătorilor, dictatorilor, călăilor şi limitaţilor cu pretenţii de genii”.
Ipocrizie, minciună, batjocură
Ce mai nota Labiș în jurnal? O definiție a răului cât o mărturie edificatoare a situației României abia comunizate: „Ce este răul?” - se întreba poetul. „Nimic altceva decât o absență a binelui. Și cum binele în lumea noastră este tot mai rar și mai puțin, cred că suntem îndreptățiți să vorbim despre o generalizare a răului. Binele mai e făcut doar la nivel individual, din generozitatea unuia sau a altuia, însă el nu mai e nicidecum un scop social. Lumea noastră nu se mai îndreaptă spre bine, spre construcția lui, ci pare condusă mai degrabă de haos, în care ipocrizia, minciuna, exploatarea, batjocura se pot manifesta în voie, neîngrădite de nimic”.
Gest fin pentru „tovarășul Arghezi”
Iată și o istorioară legată de un alt mare poet român, poate cel mai mare (hărțuit și umilit la acea vreme de comuniști): „Azi, în curte la Viața românească, l-am întâlnit pentru prima oară pe tovarășul Arghezi. Mi-a întins mâna și mi-a mulțumit pentru o carte pe care i-o trimisesem anul trecut și m-a poftit pe la Mărțișor să îmi dea și el o carte. Povestea cărții pe care i-am trimis-o e o aventură în sine. Merită relatată. În urmă cu un an am aflat, în nu mai știu ce conjunctură, că maestrului îi lipsea un exemplar princeps din volumul său, Cărticica de seară. Eu o avem în colecția mea, de la prietenul meu anticar. Așa că mi-a trecut prin cap să i-o trimit prin poștă. Cum știam că toată corespondența lui este urmărită, nu am trecut nimic la expeditor, însă pentru a ști totuși că am fost eu, m-am semnat pe carte. A apreciat gluma. Într-adevăr îmi lipsea, mi-a zis, te poftesc să vii negreșit. Nu știu dacă voi ajunge, dar tare m-a bucurat invitațiunea lui”.
Șarpele Beniuc
Continuarea: „Se grăbea să ajungă la Beniuc. Ce-o fi căutând la șarpele ăla? Nu știe oare că din pricina unora ca el a avut de suferit tot ce a suferit? Măcar de l-ar reprimi în grații, dar oare cu ce cost? Eu sunt convins că nu din pricina politicii culturale cu accente proletcultiste a fost sacrificat Arghezi, el a fost negat și călcat în picioare pentru că în sfârșit s-au putut servi de ceva să o facă. De la invidia mediocrităților cu putere de azi i se trage, și nu de la ideologie. Nulități care au pus mâna pe condeiul vrăjit din care storc marșuri și imnuri de slavă pentru o fărâmă de putere politică ori administrativă și cărora acum le put modernismul și valorile interbelicului pentru că știu că nicicând nu vor putea ajunge la calitatea aceea. Și atunci aceia trebuie striviți sub bocanc, să li se uite și numele și nimeni cu capul pe umeri să nu-i poată vreodată compara”.
89 de ani s-au împlinit în 2 decembrie 2024 de la nașterea lui Nicolae Labiș; în același an și aceeași lună, în 22 decembrie, se vor strânge și 56 de ani de la moartea prematură a poetului.
„Nicolae Labiș - cel mai pur liric al obsedantului deceniu și cel mai intens poet-adolescent al literaturii române”, Paul Cernat, istoric literar
„Boem impenitent, cu mare succes la femei, admirat și invidiat (inclusiv de Nichita Stănescu, a cărui viitoare soție, Doina Ciurea, fusese iubita lui Labiș), devine rapid o legendă a epocii”, Paul Cernat
„Eretic, dar autentic, Labiș a fost cel mai valoros poet comunist din România”, Paul Cernat
21 de ani avea Nicolae Labiș când s-a stins din viață.
