Otilia Cazimir, poeta-pereche a lui George Topârceanu

Povestea ei, împletită pe trunchiul destinului unui alt poet care ne-a învățat tristețile provinciale altoind hohotele de râs în versuri, George Topârceanu, merită (re)vizitată.

„Nășită” onomastico-literar de Garabet Ibrăileanu și Mihail Sadoveanu (o chema de fapt Alexandrina Gavrilescu), Otilia Cazimir n-a fost, inițial, prea încântată de supranumele propus de marele vânător și părintele „Vieții Românești”: „Cea dintâi Otilie pe care am întâlnit-o în viață, fetița cu care am stat în bancă în clasa primară, era proastă, grasă și buboasă”, își justifica ea necazul, fără a întreprinde însă nimic pentru a-și modifica pseudonimul care avea s-o facă nemuritoare. „Adeptă a unei poetici clasicizante, fără vârstă, debutată în preajma Primului Război Mondial, Otilia Cazimir a publicat mai multe volume de versuri intimiste  - «Lumini și umbre», «Fluturi de noapte» ș.a. - și de schițe despre «durerile înăbușite» din viața târgurilor de provincie, uneori de un dramatism acut - «Din întunerec. Fapte și întâmplări adevărate» («Din carnetul unei doctorese»), «Grădina cu amintiri și alte schițe», «În târgușorul dintre vii» -, alături de crochiuri și portrete fanteziste - «Licurici»”, evidenția criticul și istoricul literar Paul Cernat într-o minibiografie închinată marii iubiri a lui George Topârceanu (Top).

Traducătoare din literatura sovietică și franceză

Cum a devenit faimoasă această poetă discretă a intelighenției ieșene? Paul Cernat are cuvântul: „Otilia Cazimir a fost canonizată didactic prin intermediul literaturii pentru copii: cu versurile din «Jucării» (1938) și «Baba Iarna intră-n sat» (1954) sau cu proza din «A murit Luchi … » (1942, despre un copil mort în prima zi de școală) s-au întâlnit, în manualele școlare, generații întregi”. În continuare: „Prezență constantă în presa interbelică, în special în cea ieșeană, dar și în Bilete de papagal ș.a., parteneră (neoficială) de viață a ieșenizatului George Topârceanu, stabilită într-o căsuță din Strada Zlataust (azi casă memorială) vecină cu casa bunicilor paterni ai lui Ionel Teodoreanu, Otilia Cazimir s-a adaptat fără probleme rigorilor epocii de după 1945, când devine redactor la Editura Cartea Rusă, plătind tributul ideologic de rigoare («Partidului de ziua lui», 1961), dar valorificându-și în câteva zeci de volume calitățile de traducătoare din literatura rusă și sovietică (a tradus însă și din alte literaturi, în special franceză - Maupassant - și engleză - A. Conan Doyle)”. Mai mult: „Otilia Cazimir a publicat, asemenea multor colegi «viețiști» (n.r. - aluzie la revista Viața Românească), și memorialistică, fără o valoare documentară deosebită. Parțial reunită în câteva culegeri, publicistica ei nu e lipsită de vioiciune și grație”, a mai comentat profesorul Paul Cernat. 

Manuscrise într-un sac

Dacă lirica și tabletele gazetărești ale Otiliei Cazimir nu copleșesc cerul culturii noastre cu focuri de artificii și jerbe multicolore, corespondența acestei femei retrase și cuminți este tulburătoare. Într-o scrisoare datată Iași, 16 mai 1937 (la 9 zile după moartea prematură a lui Top, sufletul ei pereche) și adresată prietenei Sandra Cotovu din Constanța, Otilia Cazimir își dezvelește cu delicatețe sufletul: „Draga mea prietenă, bună şi dulce, te-a întristat scrisoarea mea? Ţi-a făcut impresia că resping prietenia matale? Atât de prost știu să mă exprim? Iartă-mă. Am fost poate brutală. Dar când ai şti cum simt nevoia să mă brutalizez! Când sunt rea, cu mine sunt rea. Cu alţii, niciodată. Nu ştiu ce o să mai iasă şi din scrisoarea mea din seara asta (vezi, n-am măcar un plic decent: am fost obligată să scriu atâtea scrisori idioate de politeţă, că le-am isprăvit pe toate. Şi nu vreau să amân scrisoarea: mi-e aşa de frică de ziua de mâne!)”. După aceste mici formalități, Otilia face loc unor adevăruri dureroase legate de moartea lui George Topârceanu, prieten apropiat al lui Mihail Sadoveanu, în casa căruia s-a și înfiripat idila pe viață a celor doi poeți: „Sunt ostenită. Din ce în ce mai ostenită. Îmi vine să mă aşez pe marginea drumului şi să mor. Dar ... n-am vreme. Am atâtea de făcut! Două zile am lucrat, la via domnului Sadoveanu, ca să pun un pic de ordine în manuscrisele lui. Caietele, însemnările lui, claie peste grămadă într-un sac! Le-am scos, le-am netezit, le-am rânduit”.

Dor de Top

Ce conținea opera nefinalizată a lui Topârceanu? Otilia Cazimir face lumină în această ravisantă epistolă: „Filosofie, psihologie, fizică, studii despre stil, versuri, teatru Papură-Vodă, Microcosm ... Aşa de tare m-a emoţionat, așa de cumplit m-a speriat imensa bogăţie de material de preţ pierdut, aşa de tare m-a obosit efortul, că am venit acasă bolnavă, cu corpul prins de dureri rele, cu fălcile încleştate”. Și o săgeată către fosta soție a lui George Topârceanu, învățătoarea Victoria Iuga, cu care poetul a avut un fiu, Gheorghe: „Şi lipsesc manuscrise! De ce le-au luat? Ce-or să facă cu ele străinii, nepricepuţii? Era, știu bine, un capitol dintr-un roman în franţuzeşte, un deliciu. Romanul s-ar fi chemat Souvenirs d’un nourrisson. Şi începea: Je me souviens ... Ţi-l imaginezi?”. Apoi, un puseu de tristețe: „Azi am fost la cimitir, întâia oară de atunci. I-am dus şi din partea matale garoafe (nu terminasem încă banii de flori). Mormântul lui, înţelege mata cuvintele astea absurde? Mormântul lui! Dar ... nu l-am simţit pe el acolo, dedesubt. El e în altă parte. O să-l caut şi o să-l găsesc. Prea mi-e dor de el ca să nu mai fie nicăieri”.

Ca o mamă pentru fiul iubitului

Din cuprinsul acestui răvaș emoționant se desprinde, dincolo de iubirea mistuitoare a Otiliei pentru George, și relația surprinzător de bună pe care poeta a avut-o cu Gheorghe, băiatul lui Topârceanu: „Am fost cu băiatul. E tăcut şi îndărătnic ca tatăl său. Nu-i mic, cum crezi: are 24 de ani - şi nici o situaţie. Îi place vioara şi trăieşte cu capul în nori. Fuge de-ai lui şi vine să tacă la mine. Mă duc cu el să-i fac haine, ne plimbăm amândoi, bem cafele. În curând va avea o slujbă (are bacalaureatul, atât) și mi-a promis că se înscrie la Universitate. Cred că o să mă asculte. Curios, mi se pare mai ... mare decât el! Numai el putea fi mic, mic - «şi mai mic!» - şi alintat!”.
 

Ce i-a rămas Otiliei de pe urma lui Topârceanu

În scrisoarea expediată la malul mării confidentei Sandra Cotovu, la doar câteva zile după moartea lui George Topârceanu, poeta Otilia Cazimir, îndurerată, dezvăluie (și) cum au decurs „ostilitățile” legate de averea autorului „Baladelor vesele și triste”: „Ştii mata cum îi ştiam orice lucruşor, orice carte, orice fleac? El îmi spunea că-s miraculoasă, că se teme de mine. Şi acum le ştiu pe toate cum erau. Şi dacă, prin imposibil, s-ar întoarce toate la locul lor şi peste zece ani aş şti unde să găsesc un capăt de aţă! Acum, a rămas în mijlocul odăii un morman de cărţi. Le cataloghează un student, supravegheat cu străşnicie de familie. Ieri mi-a scris ministrul că, după ce le va cumpăra ministerul, să mă duc să-mi iau ce mi-e drag. Dar, n-ar fi luat tocmai ce mi-ar fi drag mie? Voi mai găsi volumele de psihologie ale lui Dumas, negre pe de margini de adnotări? Şi Le rire al lui Bergson, şi atâtea altele?”.

O scrumieră și 30 de cravate

Confesiunea Otiliei atinge cele mai intime amănunte: „Mă laşi să pun deoparte, pentru mata, una din cărţile care i-au fost dragi, dacă voi mai găsi vreuna? O să am câteva din lucrurile lui. Mi le-a smuls, cu ceartă şi scandal, băiatul din mâna celorlalţi. Sărăcuţul, cât s-a zbătut ca să-mi facă câte-o tristă bucurie! O să am cuverturile lui de divan, covoraşul cu icoana, maşina de scris, un telefon, o mesuţă, maperonul de la mata, clişeele fotografiilor făcute de el, veilleusa lui, barometrul, o cravată (avea vreo 30!), scrumiera. Dar, să nu mai vorbesc de ce mă doare”.
 

Jonglerii onomastice

De-a lungul carierei, mai ales atunci când semna articole „feministe”, poeta Otilia Cazimir/ Alexandrina Gavrilescu a recurs și la alte pseudonime, precum Alexandra Casian, Ofelia, Magda, Dona Sol.