Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Maria Ioana Cantacuzino a plonjat în viață prin intermediul a două familii vechi - Diamandi (mici boieri moldoveni) și Cantacuzino (stofă negustorească - dinspre Fanar - și aristocratică - dinspre Principatele Dunărene). N-avea nici patru ani când părinții - Anca și Constantin „Bâzu”, mare crai - au decis să se despartă. Bulversată de ruperea vrăjii familiale, micuța prințesă a mai suferit un șoc: începerea celui de-Al Doilea Război Mondial. Mama a plecat pe front în Basarabia, ca infirmieră, iar tatăl a urcat la manșa avionului pentru a-și apăra țara și a deveni erou. Copilă de-o șchioapă, Maria a fost lăsată în grija bunicii, Maruca Cantacuzino, prințesă rănită de dragostea pierdută a împielițatului filosof Nae Ionescu și recăsătorită ulterior cu muzicianul George Enescu. „Lăsată în grija bunicii” e, fără îndoială, o figură de stil. „Trăiam în vila de la Cumpătu (astăzi cartier al orașului-stațiune Sinaia), de mine se îngrijea o guvernantă nesuferită, am crescut sălbatică și plictisită de moarte”, avea să se confeseze Maria Ioana la vârsta maturității.
Pinx, mămăligă și magiun
„N-am păstrat amintiri despre tata, poate și pentru că nu l-am mai văzut de pe la 8 ani. Mi-o amintesc, în schimb, pe mama lui, pe bunica mea, pe Maruca. Se trezea târziu, stătea cât era ziua de lungă lungită pe o sofa, cu o blană pe picioare, și scria răvașe după care mă însărcina pe mine să le livrez destinatarilor. Așa importantă îmi părea atunci această misiune… Aiurea! Cele mai multe erau simple invitații la concertele pe care Pinx le susținea în anumite seri la Luminiș.” Firul gândurilor Mariei, încropite în a doua parte a vieții, în exilul din Picardia, a prins și momente mai vesele, consumate în compania lui Pinx, cum era alintat George Enescu. „Mi-amintesc de o zi în care am mâncat împreună. Coborâsem, doborâtă de plictis, în bucătărie. Acolo l-am întâlnit. M-a invitat imediat să luăm micul dejun. Am urcat scările în sufragerie și ne-am delectat, față-n față, cu mămăligă și magiun. Cum poți uita așa ceva?!”
Două femei și un nume stigmatizat
Anii au zburat, războiul s-a sfârșit și odată ce rușii i-au instalat pe comuniști la putere în România, destinul Mariei s-a înăsprit. Aviator legendar în vremea încleștării cu bolșevicii, tatăl, Bâzu, a fost nevoit să părăsească țara natală. Și a făcut-o, fugind din România comunizată cu avionul. I-au urmat în scurt timp și bunica, Maruca, și prietenul Pinx, care s-au stabilit în capitala Franței, la Paris. Singure în București, cu stigmatul unor nume devenite poveri greu de purtat, mama și fiica au luptat pentru supraviețuire într-o vreme în care familiile cu blazon umpleau pușcăriile. „Of, mama! - rememora femeia metamorfozată decenii mai târziu în scriitoare sub pseudonimul Oana Orlea. Era așa de timidă, de nepregătită pentru viața aceea dură. Și totuși a știut să se bată pentru mine. Și nu oricum, ci păstrând o ținută demnă remarcabilă. Era atât de distinsă, mama, atât de diferită de mine…”
„Pătratul Roșu”, visuri de adolescenți
Fire încăpățânată și belicoasă, așchie sărită mai aproape de trunchiul tatălui, adolescenta Maria își exterioriza aversiunile față de noul regim impus de la Moscova prin acte de un teribilism înduioșător. O dată, pândind mașina parvenitului Petru Groza, a luat-o la țintă cu praștia, fiind alergată de șoferul acestuia pe străduțele întortocheate din centrul Bucureștiului. Altădată, când împlinise deja 16 ani, Maria a decis că nu poate sta cu mâinile în sân, așteptând salvarea americanilor, așa că a înființat o organizație secretă de rezistență intitulată „Pătratul Roșu”. S-a autoproclamat căpetenia acestei găști din care mai făceau parte și alți nedreptățiți ai istoriei roșii, în total 14 minori (printre care Mihai Sturdza, Grigore Ghica, Radu Miclescu etc.). Comuniștii i-au luat în serios pe acești puști teribiliști, iar în vara anului 1952, în 11 iunie, au arestat capul „Pătratului Roșu”.
Calvarul penitenciarelor
În timpul interogatoriilor, Maria Ioana Cantacuzino a recunoscut că inițiase acțiunile organizației „Pătratul Roșu” cu scopul de a îndemna oamenii să lupte împotriva comuniștilor până la venirea americanilor. De ce se făcea vinovată concret? De răspândirea unor manifeste cu mesaje specifice. Anchetată pentru uneltire împotriva statului, fata lui Bâzu avea să-și sfideze anchetatorii răspunzându-le „obraznic”. A fost probabil și motivul pentru care în toamna aceluiași an, în noiembrie, a fost sechestrată în colonii de muncă, la Jilava, Văcărești, Pipera, Târgşor, Mislea. Și asta în ciuda faptului că, la procesul propriu-zis, acuzațiile n-au putut fi probate. Dar ce valoare mai avea noțiunea de dreptate într-un stat totalitar, manevrat ferm dinspre Kremlin…
Greva foamei, bașca o simulare de sinucidere
„În iunie 1954, după un protest al deținutei, în urma confiscării pijamalelor, pe care cususe poezii patriotice ostile comunismului, este transferată la Ploiești pentru anchetă, moment în care declară greva foamei. Câteva luni mai târziu, în noiembrie, la Jilava de astă dată, recurge la același gest grevist, motivând că nu și-a mai văzut mama de peste 14 luni, nu știa pentru ce fusese arestată și nici dacă și pentru cât timp fusese condamnată. Fiindu-i ignorate cererile, Cantacuzino simulează o tentativă de sinucidere, reușind să atragă atenția”, remarcau cercetătorii Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului într-un articol comemorativ. Tot aceștia mai notau: „În ianuarie 1955, Tribunalul Regiunii Militare București hotărăște eliberarea ei și, eventual, judecarea în libertate, fiind eliberată în aceeași lună, dar niciodată judecată”.
„Sudoriță”, taxatoare pe autobuz, „șamponeză”
Ce s-a întâmplat cu această mlădiță nobilă în anii tulburi ai construirii socialismului? Cercetătorii amintiți mai sus consemnau: „În libertate, Maria Ioana Cantacuzino duce o viață marginală, prestând activități diverse de la ajutor de sudor pe șantier (1955-1956), la figurantă la Studioul de Cinema București (iulie 1957), la taxatoare pe autobuz, (1959-1960, concediată pentru că nu avea voie să gestioneze bani ca «dușman al poporului») sau șamponeză la Hygiena (1963-1965), reușind continuarea studiilor liceale doar la fără frecvență, în 1965.” Tulburător, nu? E greu să te pomenești dintr-o dată pe cealaltă parte a istoriei, cea greșită…
„Fuga” în Hexagon
Adaptată cât de cât la viața muncitorească și profitând de dezghețul poststalinist, Maria Ioana Cantacuzino publica, în 1968, primul ei volum - „Calul de duminică”. Sub protecția unui supranume, bineînțeles: Oana Orlea. Vor urma alte șase romane, preocuparea intimă și totodată salvarea fostei disidente fiind scrisul. Va deveni și membră a Uniunii Scriitorilor din Republica Socialistă România, fără ca supravegherea cerberilor Securității, șicanările și piedicile noii orânduiri să înceteze vreodată. În 1980, când cenzura ceaușistă astupase aproape toate ferestrele și refugiile, fata lui Bâzu s-a exilat în Franța, dând apă la moară cârcotașilor: „Cum ar fi reușit dacă n-ar fi acceptat să colaboreze cu Serviciile”? Mirarea aceasta, îndreptățită, nu s-a risipit pe de-a întregul nici până astăzi.
Două cărți și-o moarte
Maria Ioana Cantacuzino a publicat în Franța, sub aceeași semnătură - Oanea Orlea - încă două cărți de literatură, dar și un volum de amintiri (din detenție): „Anii furați. În gulagul românesc de la 16 ani”. S-a stins din viață într-o zi de 23 iulie, 2014, la Maignelay-Montigny (unde este și înmormântată).
Eliberată la presiunile lui George Enescu
De remarcat că Maria Ioana Cantacuzino a fost eliberată din temnițele comuniste, în 1955, doar datorită presiunilor exercitate de prietenul cu care obișnuia să ia micul dejun în copilărie la Cumpătu, la Vila Luminiș: George Enescu. Invitat de comuniști în România, pentru a susține un concert (a se citi: pentru a „albi” prestigiul bolșevic în Occident), Enescu a condiționat alunecoasa propunere de eliberarea din detenție a „nepoatei” de la „Pătratul Roșu”, condiție care s-a și materializat rapid în fapt împlinit.
În celulă cu propria gardiană
Într-un volum de interviuri realizate de poeta Mariana Marin cu Maria Ioana Cantacuzino („Ia-ţi boarfele şi mişcă!”, Ed. Cartea Românească, 1991) un episod frapant a fost consemnat. Este vorba despre întâlnirea dintre adolescenta aristocrată și o fostă gardiană de-ale ei, Cora, închisă (la rândul ei) pentru că transmisese, contra cost, mesaje ale deţinuţilor către familiile acestora. Dar iată povestea, relatată chiar de fata lui Bâzu Cantacuzino: „Am intrat în celulă, moartă de foame (n.r. - după trei zile de greva foamei, în urma cărora deţinuta a obţinut o schimbare a celulei), cu gândul la prânzul ce urma să vină. Celula era spaţioasă. Două paturi doar. Pe unul din ele era culcată o femeie. Nu s-a sculat să mă întâmpine și, lucru neobișnuit, nu mi-a răspuns la bună ziua. Era slabă și avea o culoare vineție. M-am așezat pe patul liber și am așteptat. S-a ridicat în fund.”
Pâine și săpun
Și? „Ne-am uitat una la alta. Nu ne credeam ochilor. Ne recunoşteam şi... nu ne recunoşteam. Cora! Gardianca de la Târgşor! (...) Cora nu mânca de o săptămână. Nu s-a atins de prânz. Era într- o stare de depresie totală. Părea un manechin dezarticulat. Nu am avut nicio clipă un sentiment de ură faţă de ea sau vreo dorinţă de răzbunare. (...) I-am ţinut nişte teorii despre viaţă şi frumuseţea ei, care trebuie să fi fost de un ridicol desăvârşit. I-am explicat, pe îndelete, că viaţa este darul cel mai de preţ... că viaţa trebuie trăită până la capăt... Cred că s-a apucat iar de mâncat, numai să nu mai audă turuiala mea exaltată. Vizeta era mai tot timpul deschisă. Ne observau ca pe doi cobai. Dădeau probabil raportul: nu se sfâşie... Cora avea 23 de ani. Reîncepuse să mănânce şi să zâmbească. Nu povestea nimic... N-o întrebam nimic. Ne-am făcut un şah, din pâine cu săpun. Am folosit scrumul ţigărilor Corei, avea dreptul la două pe zi, pentru a înnegri piesele”.
16 ani avea Maria Ioana Cantacuzino când a fost închisă în temnițele comuniste (fără a i se dovedi vreodată vinovăția într-un proces)
4 ani avea Maria Ioana Cantacuzino când părinții ei au divorțat, iar copila a fost dată în grija bunicii paterne: Maruca Cantacuzino
„Era atât de distinsă mama, atât de diferită de mine…”, Maria Ioana Cantacuzino
Maria Ioana Cantacuzino a devenit cunoscută ca scriitoare cu supranumele Oana Orlea.
„Ne-am făcut un şah, din pâine cu săpun. Am folosit scrumul ţigărilor Corei, avea dreptul la două pe zi, pentru a înnegri piesele.”, Maria Ioana Cantacuzino
