Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Totodată, este editor-şef la „USA Books”, Senior International Editor la „Arhitext Design Magazine” şi la „Octogon”. A semnat, împreună cu firma sa, proiecte de arhitectură rezidenţială, instituţională şi religioasă, de design urban şi industrial în SUA, Italia, Japonia, Coreea şi România. I s-au acordat numeroase distincţii internaţionale, ca „Honor Award/First Prize” al American Institute of Architects (1985), „First Prize Places Competition” (1984), Premiile Bienalei de la Veneţia (1991, *1985), Medalia de Aur pentru Design Urban de la Cefalu, Italia (1979), „Bronze Medal Urban Design”, Pavia, Italia (1983), „Honorable Mention Shinkenchiku”, Japonia (1979), Finalist/”Boston Artists’ Housing Competition” (1987), Finalist/„Mimar Competition”, Arabia Saudită (1985). Nu de mult i s-a decernat titlul de „Master Architect în piatră” de către vechea „Corporaţie a Pietrei” din Verona. Proiectele lui au fost expuse la „Architecture Museum” din Germania, „Taiwan Fine Arts Museum”, „Museum of Finnish Architecture”, „Bienala de la Veneţia, „MoMA” din New York, „Muzeul de Artă Modernă” din Paris ş.a. Şi, nu în ultimul rând, este autorul a peste 12 volume de specialitate, editate în întreaga lume, şi curatorul multor expoziţii deschise în marile metropole. Arhitectul Livio Dimitriu este căsătorit cu scriitoarea Doina Uricariu.
Interviu cu profesor dr. arhitect Livio Dimitriu, New York, SUA
COREEA: TĂRÂMURI MIRACULOASE
Anul acesta sărbătoriți aniversarea a 45 de ani de activitate extraordinară ca profesor universitar în învățământul de arhitectură, cât și în promovarea arhitecturii pe plan mondial. Sunteți, probabil, cel mai important profesor cu nume românesc care a pătruns în Occident și Asia în aceste domenii.
Mulțumesc pentru compliment. Trebuie să vă mărturisesc că „sărbătoresc” anul acesta în mod foarte privat și fără mare tevatură. Mi-am făcut un mic cadou mie însumi drept care am petrecut aproape întregul an 2021-2022 în Coreea de Sud lucrând în cercetare în domeniul arhitecturii.
Sunt complet alergic la „boala” europeană legată de titluri, foarte des goale de orice substanță reală: academice, politice, nobiliare... Mă consider un simplu „învățător” și nu un „profesor.” Mă simt foarte apropiat de modestia conceptului asiatic de „sentse.” Încerc sa împărtășesc cu alții, cu generozitate dezinteresată, ceea ce am adunat în viață, în primul rând prin experiență directă, dar și prin ceea ce continui să învăț de la alții fără întrerupere.
Citește pe Antena3.ro
De la stânga la dreapta:
Volumul Livio Dimitriu: Forbidden Tales/Povești interzise, USA Books, New York (engleză, 2017 și 2023).
Forbidden Tales, USA Books/NY cu “Ion Mincu” University Publishers/Bucharest, România (engleză, 2018).
Forbidden Tales, USA Books/NY cu Essay Publishers, Busan, Coreea de Sud (parțial în Coreeană, 2018).
Deși locuiți în SUA, în ultimele decenii ați fost foarte activ si în presa și mediul universitar din România. Ați avut o contribuție importantă în transformarea publicațiilor de specialitate precum revista Arhitectura și Octogon, ați condus jurii care au acordat premii naționale în arhitectură etc. Ați fost prezent mai recent prin publicarea volumului dumneavoastră Forbidden Tale / Povești interzise și ați scris eseul introductiv la faimosul volum New York-ul Delirant a lui Remment Koolhaas. Așa am aflat ați fost primul lui angajat în 1974, ca arhitect responsabil printre altele și pentru munca de cercetare pentru această carte celebră. Ambele cărți au apărut cu Editura Universitară „Ion Mincu” și se găsesc încă la librăria universitară.
Cum se explică ritmul acum mai încetinit al angajamentului cultural cu România?
Viața devine de fapt tot mai complexă și complicată pe cât trece timpul. Noi ne schimbăm continuu. Ne atrag mereu alte subiecte insolite, uneori surprinzătoare și chiar neașteptate.
Continui să sprijin prietenii din România și activitățile lor, dar este adevărat că într-un ritm mai lent decât acum 20 de ani, în special din cauza distanței dintre New York și București. Am stabilit noi contacte cu arhitecți din SUA, Islanda, și Coreea pentru juriile internaționale la „Ion Mincu,” și am propus cu succes o personalitate precum Franco Purini pentru titlul de Doctor Honoris Causa.
Dr. Livio Dimitriu/SUA și Dr. Hon. C. Franco Purini/Italia, împreună cu premianții proiect de teză in arhitectura la „Ion Mincu.”
Din motive personale, în 2000-2002 să am o prezență de mai lungă durată în România. Am obținut prestigiosul premiu american Senior Fulbright Research Scholar care mi-a permis, cu sprijinul generos și vizionar al președintelui Emil Barbu Popescu, să preiau direcția primilor doi ani de arhitectură la „Ion Mincu.” Acolo unde alții au încercat dar au eșuat, am reușit să aduc schimbări în modul de și în substanța programelor. Reușisem deja în 1980-1981 să fac o operație similară, sponsorizată de Guvernul Italiei, la Universitatea din Palermo, în Sicilia.
Ceea ce m-a motivat întotdeauna ține de fascinația și curiozitatea pe care am avut-o față de noile contexte culturale, care dintr-un motiv sau altul, sar peste etape de dezvoltare culturală. Această dinamică a salturilor poate produce uneori surprize, precum Barocul sicilian, plin de invenție și originalitate, comparativ cu sursa originală: Roma papală, în acest caz. Indiferent de ceea ce au pretins personalități importante precum Iorga și Blaga, pe un fundal de mândrie națională și criterii determinate politic, dar nu bazate pe realități, multe din teritoriile României actuale nu au avut ceea ce se înțelege, de obicei, prin Renaștere și mai ales Baroc. România a sărit și continuă să sară peste etape de dezvoltare culturală. Speranța mea este că se poate grăbi artificial intrarea unei culturi într-o familie mai largă precum Occidentul așa cum îl cunoaștem.
Interesul ca să lucrez cu Universitatea „Ion Mincu” a fost să încerc să recuperez în învățământul universitar de arhitectură șansa consumată doar parțial și superficial în perioada României interbelice, legată de experimentele care s-au petrecut și continuă în Occident. Am avut succes cu schimbările de la „Mincu” deoarece am lucrat bine, întotdeauna în spirit de echipă. Am indicat clar că toate sugestiile mele trebuie să fie continuate firesc, nu doctrinar, în funcție de modul în care profesorii români vor schimba eventual ceea ce am propus inițial, ca totul să se adapteze încet-încet, cu sens pentru România. Cultura trebuie transformată și nu copiată.
Începând din anul 2018 m-am concentrat pe situația în arhitectură din Coreea de Sud, pe motive similare cu cele pe care le-am avut în Sicilia și România. A fost o decizie în care eram deja angajat de câteva decenii. Am avut foarte mulți studenți coreeni la cele cincisprezece universități unde am predat pe trei continente, începând din 1978, și mai ales la școala mea privată de arhitectură USA Institute / Urban Studies and Architecture Institute activă în Nord America, Italia, și Coreea, din 1979 pană în 2009. Dedicația pentru și ajutorul continuu oferit de-a lungul a trei decenii comunității asiatice au condus firesc la o trecere a ștachetei academice de la USA Institute în 2010, „fratelui meu mai tânăr” cum se spune în Coreea, Prof. Dr. Kang Byeong-Joon. Am bucuria de atâtea decenii să văd cum au crescut în domeniul atât de competitiv al arhitecturii cei peste 3.500 de studenți pe care i-am avut, pe mulți dintre ei și la masterat. Au devenit profesioniști redutabili, unii personalități de anvergură internațională.
Unii dintre coreeni și-au deschis birouri de arhitectură proprii și de succes sau au preluat funcții de conducere în firme de arhitectură gigantice cu 1.500 de angajați. Alții dintre ei au intrat în învățământul universitar de arhitectură unde au devenit șefi de departamente. Mi s-a părut logic și constructiv să inventez noi modalități de a continua să-i sprijin. Pe de altă parte, cercetările mele s-au mișcat în direcția influenței pe care Asia a avut-o în formarea culturii europene, percepută încă și astăzi prin prisma unei mentalității coloniale europene și asumpția narcisistă a unei iluzorii hegemonii culturale a Vestului față de Est.
USA Institute / Urban Studies and Architecture Institute, (Institutul de Studii Urbane și Arhitectură), Președinte Livio Dimitriu. Baza europeană (2006-2009), la Palazzo Giusti de Giardino, în Verona, Italia.
Baza europeană USA Institute (2001-2006), la Villa Pelegrini Cipolla în Castion di Costermano, Lago di Garda, Italia.
Centrul de Conferințe și Recepții USA Institute (2005), la Villa Arvedi în Cusano, Veneto, Italia.
De la stânga la dreapta:
Pavilionul de Expoziții USA Institute la Veronafiere, Italia.
Membri ai juriului pentru Concursul Internațional de Arhitectură USA Institute 1999: Livio Dimitriu, Vincenzo Pavan, Mirko Zardini, Vladimir Arsene, Paolo Richelli, Contele Giancarlo Pellegrini Cipolla.
Imagini ale expoziției prezentate la concurs în pavilionul de 1,000 mp, cât și expoziția marelui arhitect invitat, Peter Zumthor.
Ce fel de activități academice și culturale ați desfășurat în Coreea?
La Universitatea Inje University în Busan / Gimhae dețin poziția de Profesor Onorific cu un contract de cinci ani care expiră în 2024. Rolul meu este consultativ. Până acum am condus ateliere de arhitectură de anul I, III, IV, de anul II, III în proiect de interioare, cât și seminare la nivel de doctorat. Am susținut conferințe și am fost invitat în jurii academice la opt universități diverse în Seoul, Busan, Daegu, și Masan.
Probabil cel mai important eveniment pentru mine a fost să prezidez juriul internațional pentru arhitectură și design ambiental al ediției 2022, la Bienala de Artă și Arhitectură din Busan, care a depășit ca număr de participanți Bienala de la Veneția și oferă în plus premii extrem de generoase în lichid.
Livio Dimitriu, la juriul Internațional de Arhitectură, Muzeul Național de Artă, Daegu.
Puneți un accent deosebit pe ambient, pe contextul istoric, urbanistic, natural, climatic, unde arhitecții propun noi proiecte. Cum s-a născut acest interes?
Interesul meu în ambient a început în 1978-1979, când am învins primul meu concurs internațional cu o Medalie de Aur pentru un proiect pe tema orașului istoric Cefalu, în Sicilia, concurând împotriva a peste 500 de firme din toată lumea.
La Bienala de la Busan anul acesta am avut ocazia să văd peste 1,500 de proiecte în secția dedicată ambientului. În final, alegerea mea personală a fost pentru un creion executat din frunze uscate și compresate, cu intenția de a salva lemnul de copac. Proiectele mari de arhitectură mi s-au părut foarte pretențioase. Energia și resursele cheltuite pentru a le executa depășesc cu mult beneficiul ambiental. Narcisismul și grandomania arhitecților trebuie domolite și de investitori, ca să nu sărăcim avuția naturii și sănătatea umană. Acest gen de atitudine megalomană este prevalent astăzi peste tot. Studiile existente nu sunt bine informate. Și nimeni nu rostește apăsat întrebarea Cui prodest?
Un alt eveniment foarte interesant pentru mine și la care am fost conferențiarul principal a fost Simpozionul Internațional BK21 dedicat studenților la doctorat pe tema rolului social al proiectului urban și al arhitecturii. Conferința a fost sponsorizată de Guvernul Coreei de Sud și s-a desfășurat la excepționalul Hotel Paradis, în Busan.
Întâlnire oficială 2018: Livio Dimitriu cu Președintele Universității Inje, Busan / Gimhae.
Am avut și o întâlnire foarte productivă cu Președintele Universității Inje în cadrul căreia am schimbat cadouri tradiționale și am discutat modalități diverse pentru a stabili legături și schimburi academice cu Pratt Institute în New York, unde predau permanent din 1980. În consecință, am fost invitat să susțin o intervenție ca observator independent al performanței realizate de Inje University, făcută pentru Comisia Guvernamentală de Acreditare a Universităților din Coreea. Am avut plăcerea să descopăr că o fostă studentă a mea la USA Institute era una din membrele acestei comisii naționale.
