Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Născut pe malurile Tigrului, la Tikrit (astăzi în Irak; nu se cunoaște ziua în care a venit pe lume războinicul), într-o familie nobilă sunită, Salah al-Din Yusuf ibn Ayyub și-a petrecut preadolescența la Damasc, în Siria, unde a deprins tainele învățăturilor filosofilor greci, ale matematicii, poeziei și astronomiei. Tatăl său, Ayyub, i-a predat primele noțiuni de Drept și l-a inițiat în arta diplomației și a principiilor religioase. La doar 14 ani, Salah al-Din îmbrățișa deja cariera armelor, sub atenta supraveghere a unchiului Shirkuh și în subordinea liderului Siriei, Nur al-Din. Mână dreaptă a lui Shirkuh în trei campanii executate în Egipt, Salah al-Din a pus umărul la înlăturarea dinastiei fatimide de pe tronul califatului de pe Nil, dovedindu-se un abil comandant de oști. După moartea unchiului său, care fusese însărcinat de Nur al-Din cu administrarea Egiptului, Saladin preia puterea, pune bazele dinastiei ayyubide și schimbă radical structura noului stat.
Moartea unui stăpân
Strânge și organizează o armată puternică, investește într-o flotă capabilă să apere bogățiile foștilor faraoni și-l înfruntă pe Nur al-Din, refuzându-i solicitările pe cât de costisitoare, pe atât de exorbitante (aur, provizii, trupe etc.). Doar decesul inopinat al fostului stăpân îl scutește pe Saladin de o înfruntare cu acesta. Nu și de o mișcare inteligentă, pentru că la doar câteva luni de la stingerea din viață a lui Nur al-Din - monarh fără un succesor în putere -, Saladin îi cucerește regatul, devenind sultan al Egiptului și al Siriei. În 1177, Salah al-Din era capabil să înfrunte forțele suveranului creștin Baldwin al IV-lea, regele lepros care conducea Regatul Ierusalimului. Zece ani mai târziu, după ce pe tronul ocupat cândva de Baldwin va urca ștersul Guy de Lusignan, soțul surorii lui Baldwin, Sibylla, Salah al-Din Yusuf ibn Ayyub are calea deschisă spre recucerirea tărâmurilor considerate sfinte și de creștini, și de musulmani.
800 de ani de celebritate
Îi învinge mai întâi pe cavalerii templieri la Cresson, în mai 1187, pentru ca în vara aceluiași an, la 4 iulie, să spulbere armatele cruciaților pe dealurile Hattinului, în Palestina de astăzi. Salah al-Din îl cruță pe regele Guy de Lusignan, dar îl spintecă cu propria sabie - după cum jurase - pe Raynald de Châtillon, sângerosul domn al Cetății Kerak, ucigașul și jefuitorul negustorilor arabi. La scurt timp după bătălia de la Hattin, sub stindardul lui Salah al-Din, musulmanii (re)cuceresc Accra, Jaffa, Gaza și Ierusalim, apoi încă cincizeci de castele cruciate împrăștiate în Orientul Apropiat. Odată cu aceste revendicări teritoriale, politice și religioase - creștinii au stăpânit 88 de ani Ierusalimul, al treilea oraș sfânt al musulmanilor -, faima lui Salah al-Din se răspândește ca focul, crește și se umflă transformându-se în mit. Firesc, dacă ne gândim că în doar 12 ani Salah al-Din a reușit să unească sub sceptrul ayyubid Mesopotamia, Siria, estul Libiei, vestul Arabiei și Yemenul. Dar să facem loc și câtorva dintre cele mai extravagante legende care au circulat și încă mai circulă, după mai bine de 800 de ani, pe seama neîmblânzitului războinic care i-a alungat pe creștini din Ierusalim.
1. Bastard violator
Prima basnă, apărută în Occident la doar câteva luni după înfrângerea regilor apuseni la Hattin, deformează până la caricatură figura lui Saladin. Poemul respectiv, anonim, „cântă” ascensiunea prințului oriental în tonuri otrăvite. Salah al-Din era descris drept un bastard de rang inferior care pusese mâna pe putere violând-o pe soția stăpânului și otrăvindu-l pe acesta. Tușele mai puțin cavalerești sunt firești, dacă ne gândim că la acea vreme Salah al-Din nu reprezenta doar o impresionantă forță militară, ci și o temută forță ideologică în Orient.
2. Profanator de relicve
O altă aiureală, tot occidentală, spune povestea unei scrisori pe care mai mulți principi germani ar fi trimis-o împăratului Frederic Barbarossa după umilința de la Hattin. În încercarea de a-l convinge să li se alăture într-o nouă cruciadă în Est, nobilii germani i-ar fi descris monarhului cât de mult disprețuia Salah al-Din religia creștină. Ei aduceau ca argumente o legendă inventată, potrivit căreia prințul musulman ar fi aruncat în foc Sfânta Cruce, după înfrângerea cruciaților în Palestina. Doar că aceasta - miracol! - n-ar fi ars.
3. Dijmuitor de bere
Salah al-Din devenise atât de nepopular în rândurile țărilor creștine din Vest și din cauza unei manevre formidabile a lui Henric al II-lea, regele Angliei. Avid după bani, el le-a impus supușilor săi o zeciuială pe care a numit-o chiar așa: „Saladin”. Cum una dintre mărfurile dijmuite era berea, băutură foarte apreciată în Insulă, Salah al-Din a devenit, fără să aibă habar, un personaj și mai hulit în epocă. De data aceasta, istorioara este adevărată, putând fi probată cu documente.
4. Cavaler generos
Cum ecourile bătăliei de la Hattin se mai estompaseră, iar mulți dintre europenii care luptaseră împotriva lui Salah al-Din în Orient și scăpaseră de moarte începuseră să se întoarcă acasă, la sfârșitul secolului al XII-lea au început să circule și altfel de povești. Mai credibile! Jean de Long istorisește cum l-a eliberat Saladin pe lordul de Anglure, pentru a-și putea aduna banii de răscumpărare. Nobilul francez realizează însă că nu poate face rost de aurul care-i garanta viața, așa că revine la Saladin cu capul plecat, cerându-i să-l închidă din nou. Impresionat de corectitudinea lui Anglure, Salah al-Din i-ar fi oferit fostului său inamic nu doar viața, ci și libertatea, cu condiția ca odată întors acasă să ridice pe pământurile sale o moschee.
5. Creștin pe patul de moarte
Imaginația occidentalilor n-a avut limite în privința lui Saladin. La o sută de ani de la moartea sa, încercând să-l prezinte pe acesta în funcție de interesele de moment, creștinii i-au construit sultanului inclusiv origini europene. Ba mai mult, l-au transformat pur și simplu din musulman sunit în creștin! „Într-o anecdotă atribuită lui Melchisedech - arăta istoricul Abdul Rahman Azzam (doctor în științe islamice la Universitatea Oxford) în studiul „Saladin. Triumful renașterii sunnite” (Corint, 2014) -, care a murit în 1251, Salah al-Din, pe patul de moarte, nu putea alege între islam, creștinism și iudaism. În «Récits d’un Ménestrel de Reims», scrisă în 1260, Salah al-Din, din nou pe patul de moarte, cere să i se aducă un vas cu apă și se botează de unul singur”. Fantezii...
6. June-prim
Salah al-Din a fost prezentat în Vest inclusiv drept un bărbat galant, cuceritor, sfărâmător de inimi. De regine! Cronici apusene menționează că în timpul celei de-a doua cruciade, Eleanor de Aquitania ar fi fost atât de atrasă de Saladin, încât soțul ei, regele, ar fi dizgrațiat-o, trimițând-o acasă. „Ne aflăm, desigur, în fața unui nonsens: Eleanor ajunsese în Țara Sfântă pe când Salah al-Din avea zece ani, povestea unei legături amoroase îl implică nu pe acesta, ci pe un Raymond din Antiohia, relația dintre cei doi stârnind un mare scandal în acele vremuri”, comenta, în lucrarea citată anterior, Abdul Rahman Azzam.
7. Călător la Paris
Au existat, în Europa medievală, inclusiv povestiri despre o călătorie a lui Saladin la Paris. Curios să vadă cum trăiesc creștinii, războinicul musulman ar fi ajuns pe Sena, însoțit de un anume cavaler Hugh. Unde n-a stat cu mâinile în sân. S-a luptat cu un alt cavaler, pentru a salva o tânără domniță. Mai apoi, Saladin apare și la Cambrai, la un turnir unde îl doboară de pe cal pe însuși Richard Inimă de Leu. Revenit la Paris, Saladin o seduce pe regina Franței. Prins asupra faptului, acesta este izgonit de la curte...
830 de ani s-au împlinit pe 4 martie 2023 de la moartea lui Salah al-Din Yusuf ibn Ayyub, cunoscut în Europa sub numele de Saladin
«Reapariția» recentă a lui Saladin în lumea arabă a fost însoțită de intervenția europeană în regiune, care a redeschis unele răni psihologice, latente de mai multe secole”, Abdul Rahman Azzam, istoric
Creștinii au stăpânit 88 de ani Ierusalimul, al treilea oraș sfânt al musulmanilor
„Pentru Saladin, restaurarea sunnismului în sânul comunității islamice a fost mai importantă decât recucerirea Ierusalimului de la cruciați”, Abdul Rahman Azzam, istoric
