„Șerban cel rău”, chițibușarul care i-a urecheat pe Mateiu și Nichita

„Licențiat la București în literatură franceză și specializat la Paris în filologie romanică (are și studii juridice neîncheiate), debutat publicistic sub auspiciile lui Nicolae Iorga și (apoi) N.D. Cocea, dar afirmat în proximitatea lovinescianismului, Șerban Cioculescu a fost unul dintre cei mai asidui, mai inteligenți și mai temuți cronicari literari moderni din România interbelică, foarte activ în multe dintre principalele ei publicații”, aprecia criticul și istoricul literar Paul Cernat în cadrul unui crochiu închinat lui Cioculescu. „Împreună cu congenerul Vladimir Streinu – coleg de catedră la liceul din Găești după absolvire – Șerban va forma un tandem de durată (inițiază, în 1928, revista locală Kalende, combat împreună în marile bătălii culturale din anii ‘30 și vor alcătui, alături de Tudor Vianu, o bună «Istorie a literaturii române moderne», 1944 – posibilă replică la «Istoria… » lui George Călinescu, demontată de Șerban Cioculescu într-un lung foileton)” – evoca profesorul Paul Cernat. 

A avut o pasiune...

Mai departe: „Combinație de raționalism galic și cronicar muntean cârtitor, chițibușar și veninos (poreclit în epocă «Șerban cel rău»), Cioculescu a combinat impresionismul cu critica istorică venită pe filiera lui Sainte-Beuve și Ferdinand Brunètiere. Cea mai mare parte a cărților sale sunt alcătuite din articole și «fragmente critice», retopite în diverse configurații și rescrise de la o ediție la alta (vezi «Aspecte literare/epice/lirice contemporane», «Varietăți critice», «Itinerar critic» ș.a.)”. În completare: „Chiar «Amintirile» publicate la bătrânețe reunesc texte disparate. A avut de fapt o pasiune a detaliului documentar și o vocație a sintezelor pe spații mici. Mai unitare, dedicate unor «cauze» literare de durată și deschizătoare de drumuri în exegeză, sunt «Introducere în poezia lui Tudor Arghezi» (1946), «Dimitrie Anghel, viața și opera» (1945, la origine teză de doctorat) și, bineînțeles, seria dedicată lui I.L. Caragiale, despre care a scris cea mai competentă biografie («Viața lui I.L. Caragiale», 1940) și pe care, împreună cu Paul Zarifopol, l-a editat probabil cel mai profesionist”.

Tați și fii (și bezele cu Eliade)

„Unitare și nu prea, totuși: seria «Caragialiana» va încorpora, în ediții succesive, și volumul de debut despre corespondența dintre Caragiale și Zarifopol, și diverse studii/contribuții aplicate dramaturgului și familiei sale – mai opina Paul Cernat. Ostilitatea principială la adresa lui Mateiu, explicabilă ca apărare a renegatului său tată, rămâne desigur excesivă; ea va fi răzbunată de... fiul criticului, Barbu Cioculescu, care îl va monografia și edita prob pe Caragiale-fiul. De remake-uri și adiționări succesive vor beneficia și cărțile despre Arghezi și Anghel, iar culegerea «Eminesciana» e alcătuită pe același principiu”. Nu în ultimul rând: „Rămâne un reper și primul studiu critic dedicat poeziei lui Ion Vinea, mult înaintea reunirii acesteia în volum. Adversar al iraționalismului și al «trăirismului», cu care a polemizat asiduu de pe poziții de centru-stânga, «Șerban cel rău» a fost totuși un prețuitor al lui Mircea Eliade (care i-a dedicat «Întoarcerea din rai» și «Huliganii»; la rândul său, Cioculescu a introdus, clandestin în țară scrieri eliadiene de exil în anii ’50, alimentând viitoare capete de acuzare...)”.

Carantină politică

Aproape de concluzie: „În deceniul stalinist, Șerban Cioculescu intră în carantină politică, dar evită închisoarea unde va muri fratele său Radu, primul nostru traducător al lui Marcel Proust. Recuperat după 1960 de noul regim, devenit universitar și șef de catedră la Literele bucureștene și academician, se orientează prioritar spre istoriografia literară, editează și reintroduce în circuit scriitori uitați și/sau «cu probleme» la dosar și plătește cuvenitul tribut oficial funcțiilor deținute. Orientat în direcții nu tocmai fericite (incomprehensiunea față de poezia «iraționalistă» a lui Nichita Stănescu și noile metode critice e de pomină) sau deviat către chițibușerii istorice de arhivar, spiritul său critic devine – atunci când se manifestă – conservator”. Cea din urmă tușă: „Melancolizat și uzat de secolul antiumanist pe care l-a străbătut, decanul de vârstă al criticilor români va aștepta în ultimii ani «subitul», dar va muri de cancer, pe 25 iunie 1988”. 

Un dar extravagant de la Camil Petrescu

„Alintat” „Șerban cel rău” de scriitori și colegi, Cioculescu a avut totuși și apropiați în tagma magicienilor literelor. În afara prieteniei cu Mircea Eliade, criticul a fost strâns legat sufletește de Camil Petrescu, dovadă rândurile pe care i le-a rezervat dramaturgului și romancierului în propriul volum de memorii: „Camil Petrescu nu scria dedicații pe cărți pentru a câștiga bunăvoința criticului, ori fals prietenoase, ci erau mai degrabă polemice, dar și amicale. Dedicațiile lui erau scrise dintr-o suflare, fără a fi elaborate și fără grijă pentru ortografie”. „De exemplu – remarca biograful Radu Băieșu –, exemplarul numărul unu dintr-un tiraj de 100 de exemplare numerotate, tipărite pe hârtie specială, al piesei «Suflete tari», ajungea în mâna bibliofilului critic cu următoarea dedicație (asta după ce fusese inițial oferită domnului Alexandru Mavrodi, atotputernicul director general al teatrelor): «Lui Șerban Cioculescu acest exemplar care până la capăt a ajuns unde trebuia să ajungă». Pe exemplarul din ediția a doua a romanului «Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război», pe care criticul îl apreciase la vremea lui, în mod elogios, dedicația suna astfel: «Lui Șerban Cioculescu acest exemplar din ediția II la realizarea căreia a contribuit, cu cea mai caldă prietenie”.

Ce reverență!

Mai târziu, pe exemplarul ediției a treia, autorul îi scria: „Lui Șerban Cioculescu o carte care se vrea recitită și o prietenie care rămâne aceeași”. Într-o altă dedicație, scrisă la scurtă vreme după o polemică aprinsă cu Eugen Lovinescu, Camil Petrescu îi scria: „Lui Șerban Cioculescu ca să mă declare… mare romancier (cu exclusivitate) cu plăcerea de a-l fi cunoscut de aproape, cu surprinderea de a vedea un raționalist pur, atât de adevărat uman”. Șarmante piruete! „Această dedicație – observa Radu Băieșu – datează din 5 mai 1933. Ca urmare a cronicii la romanul «Patul lui Procust», în care criticul considera că «Scrisorile doamnei T»”, capitolul de început și cele două epiloguri nu ar face parte din roman, Camil Petrescu comandă un volum bibliofil din care exclude cele două fragmente, pe care e tipărit pe pagina de gardă cu litere roșii: «Exemplar unic tipărit pentru d-l Șerban Cioculescu»”.

Unui raționalist laș

Ce critic literar n-ar fi fost impresionat? O altă dedicație a autorului, scrisă în 1936, pe un exemplar de lux din „Teze și antiteze”: „Lui Șerban Cioculescu, acestui vițios care iubește cărțile fardate și în straie pretențioase, în loc să se uite la sufletul lor, acestui raționalist care disprețuiește bătăile inimii autoricești, același laș care evită să scoată un volum complex ca să nu fie și el la rândul lui obiect de examen critic, toată afecțiunea camaradului său de la R.F.R. (n.r. - Revista Fundațiilor Regale) și amintiri care depășesc un deceniu de prietenie literară”. Prietenia dintre cei doi data din 1923, când Cioculescu scrisese elogios despre volumul „Versuri”, poezii de război semnate de Camil Petrescu. „Nu am cunoscut în toată experiența mea literară un singur autor român, atât de sigur (cel puțin în aparență) cum era Camil Petrescu, pe tot ce făcea, spunea și scria, și niciodată atât de susceptibil la cea mai mică rezervă critică și atât de dornic de publicitare literară cât mai superlativă”, avea să-și amintească „Șerban cel rău”. Frumoase timpuri (culturale)... 

Colecționar fin

Cititor sortit, Șerban Cioculescu a fost și un iubitor al hrisoavelor, descoperindu-și vocația de colecţionar în primii ani de profesorat, la Găești, când a început să achiziționeze piese de excepţie, carte veche, cărţi rare, scrisori şi documente de arhivă, cărţi de artă, cărţi de istorie, volume scumpe, provenite de la anticariatele din ţară sau din străinătate. 

120 de ani s-au împlinit pe 7 septembrie 2022 de la nașterea criticului literar Șerban Cioculescu  

„Combinație de raționalism galic și cronicar muntean cârtitor, chițibușar și veninos, Cioculescu a combinat impresionismul cu critica istorică venită pe filiera lui Sainte-Beuve și F. Brunètiere”, Paul Cernat, critic literar

Șerban Cioculescu a introdus clandestin în țară scrieri eliadiene de exil în anii ’50, alimentând viitoare capete de acuzare.

„Adversar al iraționalismului și al «trăirismului», cu care a polemizat asiduu de pe poziții de centru-stânga, «Șerban cel rău» a fost totuși un prețuitor al lui Mircea Eliade”, Paul Cernat, critic literar