Doliu în lumea teatrului! Marele actor Costel Constantin a murit

Jurnalistul Ioana Mandache a povestit pentru Antena 3 CNN, că a vorbit chiar ieri cu maestrul Costel Constantin, de ziua lui onomastică. 

„Am vorbit chiar ieri cu el, când i-am urat la mulți ani de Sfântul Constantin și Elena. Eu cred că există marile iubiri, pentru că după moartea soției lui, Mihaela, în urmă cu doi ani, probabil că i-a fost foarte greu și nu a mai rezistat. Singurătatea aceasta, la un moment dat, ucide. Deși avea copii, avea nepoți, îi simțea lipsa, pentru că era o poveste de dragoste extraordinară. 

Cred că sunt șocată mai ales pentru că nu avea probleme de sănătate și juca încă, avea ”Omul care a văzut moartea” la Teatrul Național, unde mergea și juca o dată sau de două ori pe lună.

Dar probabil, fiind foarte discret, nu a spus cât de greu îi este.

Ieri i-am spus la mulți ani de Sfântul Constantin și Elena, și am avut o conversație de suflet. Și culmea, pe la 22:30, aseară, mi-a trimis un mesaj cu o icoană, cu Maica Domnului și cu pruncul. Am vazut-o dimineață. Deci a trimis probabil prietenilor de suflet...

Repet, nu îmi vine să cred! Din păcate ne mor marii artiști și rămânem fără marile valori”, a povestit Ioana Mandache la Antena 3 CNN. 

„Nu poate să se aleagă praful chiar de tot şi să fie numai cenuşă şi nisip de jur împrejurul nostru”

„Special este faptul că am ajuns la vârsta asta, adică împlinesc 70 de ani de viaţă şi 50 de ani de meserie. Student în anul II, în 1962, am jucat la Giuleşti într-un spectacol, un fel de rol de figuraţie. Atunci a fost prima apariţie pe o scenă profesionistă. În 1964 am terminat şi am plecat la Iaşi, în 1969 am venit la Bucureşti şi de atunci şi până astăzi am făcut ce aţi auzit, ce ştiţi la Teatrul Naţional din Bucureşti, în film, în televiziune şi tot ce s-a mai legat din punct de vedere profesional. În ultima vreme, ştiţi bine, noi, Naţionalul trecem printr-o perioadă de construcţie, suntem într-un perpetuu şantier, care drept să spun nu cred că era necesar, dar acestea sunt alte considerente care nu mai ţin de partea profesională a mea şi nu are rost să intru în amănunte. Practic, schimbând sălile, a trebuit să-mi modific trei spectacole ale mele pe care încă le mai joc, pentru că de cinci ani sunt colaborator. La 65 de ani am intrat în sistemul administrativ de pensie, dar profesional mi-am desfăşurat şi îmi desfăşor încontinuu meseria la fel.

Trebuie să vă povestesc despre un lucru frumos care mi s-a întâmplat în ultima perioadă. Am fost la Mănăstirea Horezu, unde în cadrul unui spectacol în aer liber, în incinta mănăstirii, în cadrul unor manifestări culturale religioase superbe organizate de Arhiepiscopia Râmnicului, a avut loc o conferinţă internaţională, «Jertfa creştină la valahi în epoca evului mediu timpuriu». E vorba de jertfa lui Constantin Brâncoveanu şi a copiilor lui, cărora li s-a tăiat capul acum 300 de ani, undeva la Istanbul, în faţa mai marilor trimişi ai puterilor mari din Europa care au stat şi s-au uitat la ceea ce făcea sultanul. Se ştie că biserica ortodoxă l-a declarat pe Brâncoveanu martir şi sfânt. Am făcut împreună cu fostul meu director de la Teatrul Naţional, Dinu Săraru, şi Grigore Gonţa, ca regizor, şi un colectiv de la Teatrul din Râmnicu Vâlcea, un spectacol în care eu l-am jucat pe Brâncoveanu. Un spectacol după nişte texte vechi româneşti, după balade populare, de o frumuseţe de nebănuit, cu un cor de măicuţe şi de călugări şi cu toacă de lemn. A fost un moment superb. Am fost cu soţia mea şase zile la mănăstire, pentru că am repetat acolo. Timp de o oră şi un sfert am jucat în faţa a peste două sute şi ceva de oameni veniţi de peste tot, plus înalte feţe bisericeşti care au fost încântate de acest spectacol. Brâncoveanu, personajul meu este unul superb, minunat, mi l-am trecut cu cinste alături de Ştefan cel Mare, Mihai Viteazul, de la televiziune, şi Cuza Vodă, tot de la televiziune. Cam asta am făcut eu în ultima vreme. Am un cult cu totul special pentru profesorii mei. Pentru că în perioada în care eu îmi făceam studenţia, în anii '60, rector era Costache Antoniu, artist al poporului, iar pentru a ajunge la examen am făcut o mică pregătire în cadrul institutului. Exista o pregătire cu băieţii din familii nevoiaşe, cum eram eu, un băiat venit din provincie, dintr-o familie obişnuită de oameni muncitori, care stătea aici la un cămin. Profesor l-am avut pe Ion Finteşteanu, apoi în 1969 am avut cinstea şi bucuria de a-l avea chiar coleg de teatru la Naţional. Profesori mai erau Beate Fredanov, Radu Beligan, Dem Loghin, Irina Răchiţeanu Şirianu. Am jucat alături de Birlic, alături de Calboreanu, de Dina Cocea, Cela Dima, Marcel Anghelescu, actori din marea pleiadă a Teatrului Naţional, care l-au cunoscut şi l-au prins în viaţă pe Caragiale. Să stai lângă ei, să joci alături de ei este un lucru absolut extraordinar. Era o atmosferă superbă în anii '60, în institut. Student în anul I am fost la un spectacol al unor colegi din anul IV. Am stat şi i-am aşteptat când au terminat spectacolul de la Casandra, apoi i-am ridicat pe braţe şi i-am purtat pe sus şi ne uitam cu un respect şi o invidie frumoasă la ei şi ne gândeam când vom ajunge şi noi să păşim pe o scenă de teatru adevărat. Acei studenţi din anul IV erau Marin Moraru şi Gheorghe Dinică. Mă uitam ca la nişte zei la ei. 
Acum e perioadă când se dărâmă, dar nu totul poate fi pus la pământ pentru că ţara asta încă mai are resurse naturale, date de Dumnezeu. Se întâmplă ca în jungla braziliană. Tai din ea şi în spate creşte. Dacă vor interveni cu metode specializate, moderne, bănuiesc că vor reuşi să pună la pământ tot. S-ar putea să fie o schimbare în bine, să mai avem o rază de lumină. S-ar putea să vină nişte oameni mai cu capul pe pământ, care iubesc mai mult pământul acesta, ţara aceasta şi au grijă ca copiii lor să-şi dorească să rămână aici. Simt că aşa e. Nu poate să se aleagă chiar praful de tot şi să fie numai cenuşă şi nisip de jur împrejurul nostru tot timpul. Cred în bine. Eu sunt un optimist. Cred că va fi bine. Copacul e prea puternic ca să nu dea lăstari care să fie imposibil de tăiat. Doar dacă se satură el şi nu mai vrea”.

Sursa Jurnalul National 19 octombrie 2012

Costel Constantin: „Am avut şi noroc”

- Aţi venit la Naţional în urmă cu două decenii.
- Pentru mine, aceştia sunt de fapt anii carierei artistice propriu-zise, după cele cinci stagiuni de ucenicie (extrem de utilă, trebuie să precizez), desfăşurate la Naţionalul din Iaşi. Am avut norocul, şi nu mă feresc să recunosc că despre un noroc - sau şi despre un noroc - este vorba, de a mă întâlni aici cu roluri, dar şi cu oameni de teatru de o calitate deosebită. Am avut şansa, de pildă, chiar de la început, să joc într-o piesă de Albee, "Cui i-e frică de Virginia Woolf", alături de Radu Beligan şi Marcela Rusu, ori să lucrez într-un spectacol care a stârnit mult interes - "Regele Lear". Au fost întâlniri artistice cu atât mai importante, cu cât se situează în primii doi-trei ani după venirea la Bucureşti, deci, într-o perioadă în care formarea mea ca actor era în plină des­fă­şurare, şi aceste evenimente (pentru că eveninimente au fost) îmi puteau marca evoluţia. Şi cred că mi-au şi marcat-o. Au fost primii paşi pe o scenă covârşitor de importantă şi primii paşi contează totdeauna.


- Fără acest noroc, cum îl numiţi, drumul ar fi fost altul?
- Probabil că da. Mi-ar fi lipsit, sau ar fi apărut mai greu, mai târziu, curajul de a ataca partituri importante, de a juca alături de mari personalităţi, mi-ar fi lipsit, sau ar fi apărut mai târziu, disponibilitatea interioară pentru abordarea unei diversităţi de mijloace, bucuria de a încerca şi altceva, şi altfel. Ori în ceea ce priveşte acest "mai târziu", în teatru poate însemna cam târziu (dacă nu prea târziu).


- Momentul în care aţi venit la Naţional corespunde, cred, cu o perioadă deosebită în viaţa Naţio­nalului însuşi. Mă refer la o anume deschidere spre actualitatea artei scenice, la experienţe regizorale şi actoriceşti deosebite, la adoptarea unei atitudini favorabile modernităţii actului teatral.
- E adevărat, şi acesta a fost încă un nororc în ceea ce mă priveşte. De fapt, chiar dacă întotdeauna s-au găsit voci care să "cârtească" împotriva Naţionalului (veşnicele, banalizatele reproşuri: prăfuit, învechit, ca şi cum tinereţea şi noul ar locui doar pe alte scene etc.) au existat - şi asta de asemenea, întotdeauna - pe scena sa, mari spectacole, montări importante ale unor texte fundamentale. Indiferent la mărunte "ciupituri" răutăcioase, dar receptiv, incontestabil, la observaţiile întemeiate, Naţionalul merge înainte, pe un drum bine definit, care îşi propune programatic promovarea valorii, educarea estetică şi nu numai estetică a spectatorului. Naţionalul e cre­dincios tradiţiei - nici nu s-ar putea altfel! - fără a închide însă ochii la actualitatea artistică, la ritmurile contemporane. Eu mărturisesc, fără reţineri, că sunt nu numai bucuros, dar şi mândru că aparţin acestei mari instituţii de artă aşa cum, tot fără reţineri, îmi mărturi­sesc convingerea că orice actor s-ar considera onorat să lucreze în colectivul Naţionalului.


- Ce roluri aţi reţine "într-un bilanţ sentimental" al acestor două decenii?
- În afara acelora amintite deja, nu pot omite "Năpasta", spectacol foarte important în dezvoltarea mea profesională, la care am lucrat sub îndrumarea regizorală a lui Ion Cojar; apoi "Căsătoria" de Gogol, pus în scenă de Sanda Manu, în care am jucat de mai bine de 300 de ori. "Bilanţul sentimental" ar mai trebui să reţină un detaliu: mă număr printre puţinii actori din Naţional (dacă nu singurul), care au avut privilegiul de a face parte din distribuţia tuturor spectacolelor de inaugurare a celor trei săli ale noului edificiu al Teatrului Naţional. Sigur că nu au fost doar roluri importante, dar, cum se spune, am fost acolo; nu doar martor, dar şi participant la un eveniment însemnat al vieţii teatrale bucureştene. Tot între reperele activităţii mele se numără şi "Zbor deaspura unui cuib de cuci" (în regia lui Horea Popescu) de la a cărei premieră s-au împlinit şase ani, cu mai bine de 350 de reprezentaţii. Un spectacol, un rol, pe care le consider un vârf în activitatea de până acum. E important, e un noroc, să te întâlneşti cu o asemenea partitură, şi mai cu seamă să te întâlneşti în momentul cel mai propice. Nu uit să adaug, de asemenea, "Campionul", de Ion Gârmacea, cu care, în două stagiuni, am făcut aproape 150 de spectacole, şi recenta premieră "Moştenirea" de Titus Popovici.


- După retrospectiva schiţată, vă propun să încercăm şi o prospecţie în viitor (de data aceasta, desigur, nu chiar pentru două decenii!).
- Repet acum "Autorul e în sală", de Ion Băieşu. Ca proiect (apropiat, nu de perspectivă) trebuie notat spectacolul cu "Richard al II-lea" la care mă gândesc cu emoţii, dar şi cu imensă bucurie. Despre toate acestea prefer să nu spun acum decât atât: îmi doresc ca într-un eventual interviu, peste mai mulţi ani, să pot număra şi spectacolele amintite printre momentele semnificative ale evoluţiei mele.

Jurnalul National 16 octombrie 2009

Actorul s-a născut la Galați, pe 20 octombrie 1942, fiind absolvent al Institutului de Artă Teatrală și Cinematografică din București, clasa profesor Beate Fredanov, pe care l-a absolvit în 1964, a debutat că actor la Teatrul Național din Iași, unde a activat în perioada 1965-1969, cu rolul Călugărul tânăr,  “Beckett” de Jean Anouilh, în regia Soranei Coroamă-Stanca.

Din 1969 devine actor al Teatrului Național din București, unde a apărut în numeroase roluri principale din piese de Shakespeare, Ostrovski, Gogol, Vallejo, Wasserman, Caragiale etc…

A absolvit liceul Liceul Mihail Kogălniceanu din Galați și era membru al trupei de teatru a școlii. Fratele mamei sale era Damian Bozianu, actor renumit în Galați și i-a servit drept model. A plecat la București, a intrat din prima încercare la Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică, absolvindu-l în anul 1964. I-a marcat evoluția mentorul său din perioada studenției, marele actor Ion Finteșteanu.

Acesta a fost repartizat la Teatrul Național din Iași. Rolul de debut a fost cel al călugărului tânăr din piesă Beckett de Jean Anouilh. A mai jucat în Vara și fum de Tennessee Williams, Săgetătorul de Ion Omescu, Există nervi de Marin Sorescu, Lotte la Weimar de Thomas Mann s.a. până în anul 1969, când l-a descoperit actorul Radu Beligan, pe atunci director al Teatrului Național bucureștean și l-a luat în capitală.

Debutează pe scenă Teatrului Național București în 1970, cu rolul Nick din piesă Cui i-e frică de Virginia Woolf? de Edward Albee. Slujește și azi scenă acestui teatru și a jucat în zeci de piese, printre care se numără Săptămâna patimilor de Paul Anghel, Regele Lear de William Shakespeare, Năpasta, O scrisoare pierdută de I.L. Caragiale, Alexandru Lăpușneanu de Virgil Stoenescu, Ultimul set de Marica Beligan, Moștenirea de Titus Popovici, Azilul de noapte de Maxim Gorki, Apus de soare de Barbu Ștefănescu Delavrancea, Steaua fără nume de Mihail Sebastian, Crimă pentru pământ după Dinu Sararu, Sâmbătă, duminică, luni de Eduardo De Filippo, Sinucigasul de Nikolai Erdman etc.