x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Costel Constantin: "Am avut şi noroc"

0
16 Oct 2009 - 00:00
- Aţi venit la Naţional în urmă cu două decenii.
- Pentru mine, aceştia sunt de fapt anii carierei artistice propriu-zise, după cele cinci stagiuni de ucenicie (extrem de utilă, trebuie să precizez), desfăşurate la Naţionalul din Iaşi. Am avut norocul, şi nu mă feresc să recunosc că despre un noroc - sau şi despre un noroc - este vorba, de a mă întâlni aici cu roluri, dar şi cu oameni de teatru de o calitate deosebită. Am avut şansa, de pildă, chiar de la început, să joc într-o piesă de Albee, "Cui i-e frică de Virginia Woolf", alături de Radu Beligan şi Marcela Rusu, ori să lucrez într-un spectacol care a stârnit mult interes - "Regele Lear". Au fost întâlniri artistice cu atât mai importante, cu cât se situează în primii doi-trei ani după venirea la Bucureşti, deci, într-o perioadă în care formarea mea ca actor era în plină des­fă­şurare, şi aceste evenimente (pentru că eveninimente au fost) îmi puteau marca evoluţia. Şi cred că mi-au şi marcat-o. Au fost primii paşi pe o scenă covârşitor de importantă şi primii paşi contează totdeauna.


- Fără acest noroc, cum îl numiţi, drumul ar fi fost altul?
- Probabil că da. Mi-ar fi lipsit, sau ar fi apărut mai greu, mai târziu, curajul de a ataca partituri importante, de a juca alături de mari personalităţi, mi-ar fi lipsit, sau ar fi apărut mai târziu, disponibilitatea interioară pentru abordarea unei diversităţi de mijloace, bucuria de a încerca şi altceva, şi altfel. Ori în ceea ce priveşte acest "mai târziu", în teatru poate însemna cam târziu (dacă nu prea târziu).


- Momentul în care aţi venit la Naţional corespunde, cred, cu o perioadă deosebită în viaţa Naţio­nalului însuşi. Mă refer la o anume deschidere spre actualitatea artei scenice, la experienţe regizorale şi actoriceşti deosebite, la adoptarea unei atitudini favorabile modernităţii actului teatral.
- E adevărat, şi acesta a fost încă un nororc în ceea ce mă priveşte. De fapt, chiar dacă întotdeauna s-au găsit voci care să "cârtească" împotriva Naţionalului (veşnicele, banalizatele reproşuri: prăfuit, învechit, ca şi cum tinereţea şi noul ar locui doar pe alte scene etc.) au existat - şi asta de asemenea, întotdeauna - pe scena sa, mari spectacole, montări importante ale unor texte fundamentale. Indiferent la mărunte "ciupituri" răutăcioase, dar receptiv, incontestabil, la observaţiile întemeiate, Naţionalul merge înainte, pe un drum bine definit, care îşi propune programatic promovarea valorii, educarea estetică şi nu numai estetică a spectatorului. Naţionalul e cre­dincios tradiţiei - nici nu s-ar putea altfel! - fără a închide însă ochii la actualitatea artistică, la ritmurile contemporane. Eu mărturisesc, fără reţineri, că sunt nu numai bucuros, dar şi mândru că aparţin acestei mari instituţii de artă aşa cum, tot fără reţineri, îmi mărturi­sesc convingerea că orice actor s-ar considera onorat să lucreze în colectivul Naţionalului.


- Ce roluri aţi reţine "într-un bilanţ sentimental" al acestor două decenii?
- În afara acelora amintite deja, nu pot omite "Năpasta", spectacol foarte important în dezvoltarea mea profesională, la care am lucrat sub îndrumarea regizorală a lui Ion Cojar; apoi "Căsătoria" de Gogol, pus în scenă de Sanda Manu, în care am jucat de mai bine de 300 de ori. "Bilanţul sentimental" ar mai trebui să reţină un detaliu: mă număr printre puţinii actori din Naţional (dacă nu singurul), care au avut privilegiul de a face parte din distribuţia tuturor spectacolelor de inaugurare a celor trei săli ale noului edificiu al Teatrului Naţional. Sigur că nu au fost doar roluri importante, dar, cum se spune, am fost acolo; nu doar martor, dar şi participant la un eveniment însemnat al vieţii teatrale bucureştene. Tot între reperele activităţii mele se numără şi "Zbor deaspura unui cuib de cuci" (în regia lui Horea Popescu) de la a cărei premieră s-au împlinit şase ani, cu mai bine de 350 de reprezentaţii. Un spectacol, un rol, pe care le consider un vârf în activitatea de până acum. E important, e un noroc, să te întâlneşti cu o asemenea partitură, şi mai cu seamă să te întâlneşti în momentul cel mai propice. Nu uit să adaug, de asemenea, "Campionul", de Ion Gârmacea, cu care, în două stagiuni, am făcut aproape 150 de spectacole, şi recenta premieră "Moştenirea" de Titus Popovici.


- După retrospectiva schiţată, vă propun să încercăm şi o prospecţie în viitor (de data aceasta, desigur, nu chiar pentru două decenii!).
- Repet acum "Autorul e în sală", de Ion Băieşu. Ca proiect (apropiat, nu de perspectivă) trebuie notat spectacolul cu "Richard al II-lea" la care mă gândesc cu emoţii, dar şi cu imensă bucurie. Despre toate acestea prefer să nu spun acum decât atât: îmi doresc ca într-un eventual interviu, peste mai mulţi ani, să pot număra şi spectacolele amintite printre momentele semnificative ale evoluţiei mele.
Cristina Dumitrescu - Caiet 80
Citeşte mai multe despre:   articolul zilei

Ştiri din .ro


PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de