Alexandru Dabija: "Privesc atent la om"

Regizorul Alexandru Dabija este autorul unui număr impresionant de spectacole de teatru. Lucrează mult. E fascinat de artele spectacolului, e fascinat de actor. Montează spectacole şi în Bucureşti, şi în teatre din ţară – acolo unde simte un raport benefic regizor-trupă.

Jurnalul Naţional: Creativitatea nu e în criză, chiar dacă această criză financiară loveşte dur în cultură. Un imbold pentru creativitate pare să fie şi fenomenul care are loc: publicul e setos de teatru; oamenii stau la coadă la casa de bilete.

Axandru Dabija: Să nu-i deochem pe oameni. Probabil că analiza trebuie făcută de cineva care ştie mult mai multă sociologie. Dincolo de sociologie, eu nu pot să trag decât nişte firave concluzii despre nevoia oamenilor de a vedea alţi oameni, vii, pe scenă. Pentru că acesta este singurul lucru care ne separă pe noi de alte arte - teatrul e o artă vie, în care oamenii se văd pe ei înşişi puşi în diferite situaţii. Teatrul este o formă de evaziune, o formă de educaţie, de divertisment la urma urmei. Oamenii vin la teatru din diferite motive şi cred că unul, şi nu ultimul, dintre ele este şi faptul că biletul e încă foarte ieftin. Actorii, ca personaje publice, sunt extrem de bine văzuţi şi chemaţi de cele mai multe ori să-şi dea cu părerea despre diferite lucruri, cum fac şi eu acum ­ îmi dau că părerea despre criză, despre teatru, deşi nu mă pricep bine, nu studiez fenomenul. Pot numai să mă bucur de el. Asta înseamnă că teatrul nostru este un teatru bun, contrar multor păreri care se vehiculează în presă. Cred că avem spectacole bune.

Montaţi multe spectacole şi în Capitală, şi în ţară. Sunt însă regizori remarcabili care ocolesc Bucureştiul, pentru că mulţi actori se implică şi în filme, reclame, seriale, telenovele etc. Din acest motiv se lucrează îndelung la un spectacol. De aceea preferă provincia, geografic vorbind. Ce vă atrage, de fapt, mai mult?

Mă atrage gândul de a lucra cu oameni care nu au aroganţa profesiei, pentru că la un moment dat se instaurează un soi de aroganţă. Ca şi tupeul, aroganţa în artă poate să facă bine. În momentul în care ea se transformă în suficienţă e rău pentru teatru, pentru spectacole, pentru raportul dintre cei din trupă, raportul actorilor cu regizorii. Bineînţeles, acest tip de raport se instalează şi în sală, cu spectatorii. Dispreţuiesc aroganţa dublată de suficienţă. Lucrul acesta nu există în trupe mici, modeste, în orăşele care se ocupă de cultură. E adevărat, am vocaţia marginalităţii. Mă atrage mai mult marginea, decât buricul.

Aţi debutat la Piatra Neamţ, cu un spectacol foarte bun, când teatrul de acolo era puternic. Aţi fost şi premiat. Era marginea?

Pe vremea aceea, în anii '70, Piatra Neamţ era buric. Era un teatru important din România. Asta a fost o şansă.

De mai bine de 30 de ani călătoriţi la Piatra Neamţ, pentru că ultimul spectacol l-aţi creat la Teatrul Tineretului acum doi ani. Aţi format actori, unii au venit în Bucureşti, cineva s-a întors.

Asta e datoria noastră, să facem cunoscuţi actorii, să-i punem să creeze pe scenă roluri, dacă se poate, importante, să participe la spectacole importante. După aceea, ei îşi iau destinul în mâini: unii rămân în Bucureşti, unii fac film, unii fac telenovele, unii se ţin de reclame, unii se ţin de teatru. Are mai multe rămurele meseria aceasta şi nu trebuie să dispreţuim una dintre ele. E rău în momentul în care ele se amestecă. Mari actori de televiziune profită de popularitate şi se aşază pe scenă să joace piese de teatru.

În CV-ul dumneavoastră sunt trecute multe spectacole regizate în cei aproape 33 de ani de activitate. Chiar în stagiunea 2008-2009 aţi avut în repertoriu un număr impresionant de titluri - în teatre din Bucureşti şi din ţară. Sunt diverse piesele şi au succes.

Asta înseamnă că fac spectacole populare. Ne gândim, bunăoară, să facem alt spectacol "Gaiţele" la Odeon. La Teatrul Act se joacă "Creatorul de teatru" de opt ani. Eu consider că e bine ca spectacolul să se "retragă" la un moment dat. Să se retragă în glorie. Cred că teatrul nostru este mult prea încruntat şi nevoia de râs inteligent este mult mai mare decât nevoia de a vedea nenorocirile prezente în orice buletin de ştiri.


DORINŢA DE SCHIMBARE

Trataţi autori diferiţi, genuri diferite. Ce nu aţi abordat încă?

Operă. Mă plictisesc repede, de aceea încerc mereu altceva. Îmi plac foarte mult basmele româneşti şi aş lucra ani de zile în scenă poveşti şi basme, dar asta nu înseamnă că nu mă plictisesc la un moment dat. Lucrez foarte multe soiuri de texte, în schimb, cred că preocupările mele pur teatrale rămân aceleaşi în interiorul fiecărui text. Aş vrea o schimbare majoră, o revelaţie, cum a fost revelaţia teatrală când eram foarte tânăr ­ cu Beckett. Citind Beckett, am zis: uite că se poate şi aşa. De la Beckett nu am mai avut tipul de revelaţie, de schimbare, deşi mi-aş dori foarte tare. Spuneam de operă. Tot încerc muzica. Am făcut spectacolul "Nasul" de Gogol, cu Ada Milea şi Bobo (Bogdan Burlăcianu n.r.). Cred că din partea asta va veni un soi de schimbare.

Aţi făcut şi "Habar n-am".

Aş vrea să mai fac o dată acest spectacol. Să-l mai cioplesc o dată, pentru că nu a ieşit ceea ce am vrut eu să iasă. Aş fi vrut un spectacol mult mai simplu şi mult mai cald. E o poveste a copilăriei mele şi a multora, de altfel, o poveste formidabilă.

Vi s-a acordat un Premiu UNITER pentru spectacol radiofonic. Ce reprezintă pentru dumneavoastră teatrul la radio?

Radioul este o pasiune, e pasiunea din copilărie de a asculta radioul. E pasiunea pentru piesele de teatru. Dincolo de asta e pasiunea pentru sunet, pentru ureche. Dacă e să împart lumea, inclusiv lumea teatrală, în două, doar aşa, de dragul discuţiei, aş alege întotdeauna urechea, în detrimentul ochiului. Sunt creatori de teatru dedicaţi privirii, iar eu sunt dedicat auzului şi privirii desigur, dar mai tare sunt un pasionat al urechii, al sunetului. Din acest punct de vedere, radioul mă fascinează în continuare.

Acelaşi text l-aţi montat bunăoară şi la Teatrul Odeon, şi la Teatrul radiofonic - "Cinci piese scurte" de Ionesco. În ce constă deosebirea?

Deşi am lucrat mai înainte la Radio două piese, mă simt un începător. Nu am încă suficienţa profesionistului şi a fost o experienţă formidabilă, pentru că, de obicei, la radio se repetă destul de puţin. De data aceasta ne-am prezentat o grupă care ştia spectacolul pe dinafară. Nu s-a mai citit de pe hârtie şi a fost formidabil. Unii actori se jucau, pur şi simplu. Experienţa a fost, din toate punctele de vedere, una fericită.

Aţi pornit şi un ciclu de conferinţe despre Cehov, la Teatrul Naţional din Bucureşti, la bază fiind spectacolul "Un duel" pe care l-aţi pus în scenă.

Când am început să îmbătrânesc, acum câţiva ani, adică după cinzeci şi ceva de ani, cred că se instaurează un anumit tip de relaxare, de înţelepciune. Nu mai am atât de mult timp ca înainte să mă împart. Sunt câteva feluri de a privi viaţa, care mi-au rămas foarte aproape. Cehov face parte, eu aşa i-aş zice, din un fel de a privi viaţa şi omul, nu neapărat un autor. E ca o fereastră de care te apropii tot mai des şi preferi să priveşti ­ e vorba de a privi foarte atent la om. Privesc oamenii.

Spectacolele de dans, lucrate, în special, cu Răzvan Mazilu, ţin de o altă pasiune. De unde vine?

Tot de acolo vine, dintr-un fel de a asculta muzica. Nu am făcut spectacole de dans neapărat pentru coregrafie sau pentru imagine, ci am făcut spectacole de dans pornind de la muzică. Am vrut să fac foarte tare Bach. Am vrut să se audă muzică de Bach în scenă, ca publicul să asculte, dar să şi vadă coregrafia lui Răzvan Mazilu pe scenă. Sunt şi un mare amator de tango şi atunci când Răzvan a propus un proiect, i-am dat o mână de ajutor. Nu e vorba de mari concepţii. Mă bucur foarte tare că Teatrul Odeon ţine la ideea de a produce spectacole de dans şi ar trebui să fie în mai multe locuri, mai des, mai profesionist şi cu mai multe investiţii. Ar trebui chemaţi mai mulţi coregrafi. Ar fi foarte bine ca publicul nostru să nu fie atât de legat de ideologie, căci am fost atât de ideologizaţi, suntem atât de isterici când ne dăm cu părerea, suntem atât de înverşunaţi în ideea de concurenţă pe care ne-o propune sistemul acesta capitalist, ideea de competiţie. Suntem atât de determinaţi de premii, atât de determinaţi de reuşită. Copiii noştri cresc într-o teroare de a reuşi. O existenţă liniştită este de neconceput. În cazul meu, o carieră de regizor care însoţeşte textele şi actorii este uşor de dispreţuit; dacă nu ai mari idei şi nu rupi scena cu îndrăzneli, nu are mare importanţă. Asta vine tot dintr-o concepţie ideologică. De aceea spun că dansul şi muzica ne ajută pe noi ca public şi ca artişti, în primul rând, terapeutic, ne ajută să nu mai depindem de propriile noastre polemici, de gândurile noastre, de a ne certa cu cineva când creăm. Să mai lăsăm puţin temele de scandal şi din acest punct de vedere dansul şi muzica liniştesc.

Aţi fost directorul Teatrului Odeon, după 1990, în două rânduri. Dialogul nostru are loc chiar în biroul directorului Odeon-ului. Sunteţi ataşat de acest teatru. Nu vă tentează din nou fotoliul de manager?

Nu. Deloc. A fost o experienţă foarte bună, din toate punctele de vedere - şi artistic, şi un tip de deschidere spre administrativ într-o societate extrem de birocratică. E nevoie măcar să ştii despre ce este vorba, ca să poţi să te fereşti după aceea de nisipul acesta mişcător care este administraţia, instituţia bugetară. A fost o experienţă bună, mai ales că văd că Teatrul Odeon se ţine bine în continuare ­ bat în lemn. În curând se va împlini şi visul vechi de a avea gata încă o sală - Sala Studio şi din fericire, dar acesta este un noroc, cred că ţine de destin, mă înţeleg perfect cu Dorina Lazăr, care face o treabă extraordinară.

Cele mai multe spectacole le montaţi la Odeon.

Am rămas la Odeon, sunt regizor al acestui teatru şi montez în fiecare an câte un spectacol. Cunosc foarte bine trupa, sunt legat de programul teatrului. Simţim la fel. Revin la ideea cu dansul. Sperăm că vom avea alte câteva surprize. O să facem şi un spectacol de poezie, aşa cum a propus Dorina Lazăr.
 
Aţi făcut şi pedagogie, la o facultate de teatru.

Puţin, dar fac pedagogie tot timpul cu actorii. Teoriile teatrale au acoperit şi au dezbătut enorm povestea aceasta. Începând cu Stanislavski şi cu Meyerhold, lucrurile s-au despărţit destul de limpede. E în drumul meu firesc în a gândi teatrul şi e în drumul meu firesc de a gândi relaţia cu actorii. Din acest punct de vedere, sunt un răbdător. Cred că lucrurile se împart în două: dacă ai sau nu ai răbdare şi eu am răbdare. Sunt nişte constatări despre cum fac. Nu ştiu dacă e bine. Câteodată nu e bine. Ştiu. Îmi dau seama când nu e bine: când pierd timpul, când mă dedic mult prea mult repetiţiilor. Am avut spectacole când repetiţiile au fost superbe şi spectacolul a fost mai puţin reuşit. Asta e o problemă veche în teatru: cât din energie şi din puterea creatoare îţi dedici muncii şi cât reuşitei propriu-zise. De multe ori, pun prea mult în repetiţii şi asta se vede în spectacole, ceea ce nu e bine, pentru că spectatorul vede un rezultat, nu vede un proces. Fac pedagogie şi am să fac, pentru că aşa sunt construit. M-ar tenta un lucru concentrat, pe o perioadă scurtă de timp şi nu un soi de întindere pe ani de zile.

La începutul anilor '90, aţi avut work-shop-uri în străinătate, în diferite ţări. Cum le vedeţi acum?

Când noi am apărut în peisajul european, am apărut în primul rând ca un exemplu exotic, după aceea cu surpriza de mare valoare şi de mare energie. Apoi am devenit, pentru că peste tot este sistemul aceste competiţional, competitivi şi automat am devenit un soi de rivali. Şi atunci ne comportăm ca atare. Se dă din coate ca să răzbeşti. Work-shop-urile, cel puţin cele pe care am încercat să le fac, retrospectiv îmi stârnesc râsul. Fac efort să înţeleg care este scopul lor. În afară de a ne cunoaşte, de a sta de vorbă, de a schimba păreri - un soi de şezătoare prelungită ­ nu cred în ideea de work-shop, decât în ideea de work-shop extrem de aplicat în care se poate învăţa o tehnică de la cei mai mari maeştri. E vorba de un exerciţiu de ucenicie pe care poţi să-l faci într-o săptămână, zece zile sau 10-15 ani, cum se face în Tibet, să înveţi ceva - o tehnică. Dar să amesteci exerciţii spirituale cu exerciţii fizice în câteva zile, iar după aceea să te întorci la practicarea unui teatru de bulevard mi se pare pur şi simplu caraghios.


Cum vedeţi publicul de astăzi, e unul sau sunt mai multe?

Avem mai multe soiuri de public, oricum sunt mai multe soiuri de actori. Vremea teatrului de trupă s-a dus ­ trupă care îşi impunea un anume stil. Astăzi e o lume mult mai pestriţă, mai agitată şi încerc să nu mă supăr, deşi tentaţia mare este să te revolţi. Pe măsură ce îmbătrâneşti, apare revolta. Cred că e şi firesc. Îmi place mai tare ideea de a juca puţin pe reacţionarul. Cred că tineretul trebuie puţin urecheat. Dar lumea merge înainte: cu cineva care pune frâne, cu cineva care vrea s-o ia mult mai înainte. Avangarda îşi vede de treaba ei, experimentul îşi vede de drum mai departe. Noi ne ocupăm de artă.

Era un entuziasm, în anii '90, pentru înfiinţarea de companii independente. Dumneavoastră aţi fost şi sunteţi implicat şi în teatrul privat, mă refer la Teatru Act.

Aţi spus foarte bine, era un mare entuziasm de companii independente. Dincolo de numele celor implicaţi în această afacere, cred că motivul pentru care Teatrul Act a izbutit este că nu şi-a propus să fie o companie de teatru. După cum se vede, companii independente de teatru nu prea există. Încercările au fost extrem de timide. Condiţiile noastre nu permit încă acest lucru, exact cum nu permit seria de spectacole. Teatrul Act a izbutit. Dincolo de marea ambiţie, dar şi de marele talent al lui Marcel Iureş de a-l ţine în mână şi de a-l duce până acum, este că nu şi-a propus să fie o companie, ci şi-a propus să fie un loc. Entuziasmul din anii '90, privit acum, nu arată altceva decât faptul că suntem mulţi doritori să facem teatru, ceea ce este formidabil. Teatrul e înăuntrul nostru, dincolo de toate teoriile şi de toate conceptualizările care le însoţesc la ora asta.

Mergeţi la teatru foarte des. E din dragoste pentru teatru sau e interesul pentru autor, pentru regizor, pentru actori?

Merg la teatru. Sunt un spectator mediu bun şi merg la teatru din mai multe motive. Mă interesează teatre care au un schelet de spectacole, care se dezvoltă.

La ce lucraţi acum?

Am mai multe lucruri începute, lăsate, căci acesta este Bucureştiul, de care fug regizorii. Am două spectacole pe care le voi termina în toamnă. Unul este "Pyram şi Thisbe" de la Odeon: e vorba de scene din "Visul unei nopţi de vară" de Shakespeare - un gând vechi care se împlineşte acum. E pentru Sala Studio, care va fi o sală formidabilă a Bucureştiului. La Teatrul Act sunt parte dintr-un proiect cu trei piese ale lui Mimi Brănescu. Am început "Acasă la tatăl meu" - o piesă foarte bună. După aceea, voi face cu trupa maghiară de la Sfântu Gheorghe un Caragiale. Voi lucra în Secuime "D-ale carnavalului". Trupa e formidabilă.

În limba maghiară, bănuiesc.

Bineînţelesc că în maghiară. Nu o să înţeleg nici o boabă, dar sper că se va spune textul lui Caragiale. Mi s-a spus că e o traducere foarte bună. Acolo sunt nişte oameni extrem de serioşi, extrem de dăruiţi meseriei, cu un tip de înverşunare, care nouă ne lipseşte şi pentru care îi invidiem întotdeauna. Dar lumea de aceea e făcută, să fie diferită: să avem pe cine inviadia şi alţii să ne invidieze pe noi.

Aţi face şi film?

Sigur că da. Povestea teatrului care este o artă efemeră duce de multe ori la această dambla a posterităţii. Teatrul este şi extrem de contemporan. Este o artă care se duce, dispare, nu laşi nimic, rămân câteva fotografii sau expoziţii - unele de un ridicol desăvârşit. Teatrul lucrează cu conceptul de derizoriu. Cred că ideea de a face film vine de multe ori din această dambla a posterităţii, pe care orice regizor de teatru o simte. Simte golul, la un moment dat: oare ce rămâne în urma mea? Nu am această spaimă, deloc, ba chiar îmi place foarte tare ideea că nu rămâne. Ne înscriem cu teatrul într-un proces natural în care toate se duc. Aş face film aşa cum a făcut Beckett.

E bine cotat cinematograful românesc astăzi.

Cred că e cea mai mare bucurie culturală, o bucurie foarte specială, pentru oricine. E bucuria că acest fenomen ţine. E zona pentru care noi ne putem bucura. În sistemul competiţional actual, faptul că poţi să impui o cinematografie mică mi se pare că ţine de miracol. Miracol tip calitate. Marea bucurie culturală pe care o am cu filmul românesc nu se compară cu nimic. Aştept cu mare nerăbdare filmele făcute de regizorii noştri. Sunt mândru când văd filme formidabile, pline de un conţinut pe care mari cărţi din literatura română nu au reuşit să-l impună în peisajul culturii europene. Sunt fericit că sunt contemporan cu aceşti băieţi care fac film acum.