Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Pentru că a trecut o jumătate de secol de când la Târgu-Mureş s-a instituţionalizat teatrul în limba română în cadrul vechiului teatru secuiesc (de atunci activează două secţii sub aceeaşi umbrelă – la acea vreme Teatrul de Stat, acum Teatrul Naţional), conducerea instituţiei - Gáspárik Attila (director general) şi Alina Nelega (director artistic al Companiei "Liviu Rebreanu” – acesta e numele secţiei române) - a gândit un eveniment de cinci zile cu reprezentaţii teatrale, discuţii, lansări de carte şi revistă, dar şi cu un spectacol festiv (amfitrion, actorul Nicolae Cristache), la care au asistat mai mulţi invitaţi, printre aceştea şi actori ai promoţiei 1962 a Institutului de Artă Teatrală şi Cinematografică din Bucureşti ajunşi la Târgu-Mureş prin repartiţie guvernamentală: Camelia Zorlescu, Alexandru Arşinel, Mihai Gingulescu. A fost de faţă şi regizorul Mihai Raicu, în vârstă de 90 de ani, cel care a montat atunci spectacolul inaugural – "Dacă vei fi întrebat”, cu premiera în 10 noiembrie, data oficializării teatrului în limba română. Au dat curs invitaţiei şi actori care au ajuns pe scena teatrului ceva mai târziu: Ana Scarlat, Viorel Comănici, Radu Cazan, Nicolae Urs. Şi-au amintit de prezenţa lor pe scena din Târgu-Mureş şi regizorii Alexa Visarion şi Nicolae Scarlat. Au venit cu "daruri” către artiştii sărbătoriţi alţi artişti: Ansamblul "Mureşul”, Teatrul "Ariel”, Filarmonica, Compania "Tompa Miklos” a Naţionalului, Teatrul Scena, Teatrul Yorick, şi o altă adevărată "instituţie” pe numele ei Ada Milea, născută în Târgu-Mureş.
Evenimentul s-a desfăşurat cu genericul "50 de ani de interculturalitate”. Despre aniversare, directorul general Gáspárik Attila menţiona: "...Cei cincizeci de ani de interculturalitate – şi tot atâţia ani de existenţă a teatrului de limbă română la Târgu-Mureş – ne fac să ne gândim la următoarele cinci decenii, la felul în care am dori să fie în viitor creaţia teatrală în oraşul nostru. Liberă şi originală!”.
Alina Nelega, directorul artistic al secţiei române, ne-a mărturisit că s-a dorit să fie prezentate, cu acest prilej, spectacole proprii, care sunt diferite, şi totodată să invite montări diferite din alte părţi. Astfel din repertoriul propriu Compania "Liviu Rebreanu” a programat titlurile: "Amurgul burghez”, "Prah”, ”Mede/Ea”, Cloaca”, "Carmina Burana” (spectacol cu actori ai ambelor companii). De la secţia maghiară a fost invitat spectacolul "Flori de mină”, de la Chişinău – adus spectacolul "Rogvaiv” al Companiei Teatrul Spălătorie, iar de la Teatrul "Andrei Mureşanu” din Sfântu-Gheorghe - "Melancolia şi misterul unei străzi”. Un altfel de spectacol pentru public a fost "The Blue Boy” din Irlanda.
În afară de spectacole de teatru, publicul s-a bucurat de un concert marca Ada Milea şi Bobo Burlăcianu. De remarcat şi două ateliere, găzduite de Teatrul Ariel, care a intrat de curând în casă nouă (o casă foarte frumoasă pentru actorii de aici şi micul public), ateliere de arta actorului şi de scriere dramatică, susţinute respectiv de actorul şi profesorul universitar de la Cluj, Bács Miklós, şi italianca Letizia Russo, autoare de piese de teatru şi traducătoare. Studenţii de la Actorie (secţia română şi secţia maghiară) au putut lucra împreună la atelierul de Arta actorului, experimentând "transa autohipnotică prin mască”, tema atelierului lui Bács Miklós fiind "Masca teatrală”. Dar studenţii la masterul Scriere dramatică ai Universităţii de Arte din Tg.Mureş au avut o întâlnire consacrată discuţiilor asupra noilor tendinţe în dramaturgia europeană.
S-au lansat mai multe cărţi de teatru, dar şi cel mai nou număr al revistei Scena.ro. A venit cu noi titluri din producţia editorială a Fundaţiei Culturale "Camil Petrescu” criticul şi editorul Florica Ichim. O carte frumoasă lansată a fost cea a lui Theodor-Cristian Popescu: "Surplus de oameni sau Surplus de idei”, având subtitlul "Pionierii mişcării independente în teatrul românesc post 1989” (Editura Eikon). Este lucrarea de doctorat a acestui important regizor. Cu prilejul aniversării, Teatrul Naţional a lansat chiar o colecţie de teatru: "Teatrul de buzunar”, cu primele şapte titluri, printre care monografia "50 de ani în 50 de secvenţe” realizată de Zeno Fodor, "Flori de mină” de Székely Csaba, "Scene în dialog” de Anca Rotescu sau "Pe culmi şi mai jos” de Ion Calion.
În holurile Teatrului Naţional au fost expuse lucrări de artă plastică (artist Marinela Popescu).
Masa rotundă, la care doi critici de teatru - profesori universitari, Miruna Runcan şi Marian Popescu, au vorbit pe tema anunţată - "Identitate şi interculturalitate” – a avut ca "prolog” un performance intitulat "Pacta sunt servanda”, cu Anca Benera şi Arnold Estefán. La finalul mesei rotunde, Miruna Runcan, care a avut un interesant eseu despre cele două companii ale Naţionalului, ne-a spus: "Am putea vorbi despre interculturalitate în momentul în care am construi strategii comune. Chiar dacă sunt nişte nuclee în care au existat strategii - strategii de apărare comună în raport cu cenzura sau în raport cu intervenţia politicului - acestea nu sunt strategii de a lucra împreună, într-un fel sau altul (...). Speranţa mea este că se va schimba ceva. Acum e un "restart”. Totul e ca teatrul să fie lăsat să lucreze, să nu intervină politicul şi să strice tot (...). Eu sper să se treacă de la interculturalitatea de supravieţuire la interculturalitatea de convieţuire”.
Teatrul Naţional din Târgu-Mureş şi-a propus să arate că există ofertă teatrală diversă. Despre misiunea unui teatru naţional într-un oraş ca Târgu-Mureş ne-a vorbit Alina Nelega: "Teatrul nostru şi-a propus să inducă ideea că un teatru naţional are datoria prin statutul său să aibă o ofertă cât mai largă pentru public şi să nu se cantoneze într-un singur tip de spectacol, într-un singur fel de repertoriu. Şi tocmai pentru că este un teatru public, un teatru subvenţionat să încerce să se întâlnească cu gusturile câtor mai mulţi dintre spectatorii săi, să încerce să-şi facă publicuri, să încerce să aibă publicuri ţintă, să încerce să aibă categorii de spectacole. Asta neînsemnând că îşi restrânge publicul, ci că şi-l lărgeşte şi îl diversifică. Eu, de exemplu, sunt un spectator ţintă pentru multe categorii de spectacole şi ca mine sunt alţii. Din punctul acesta de vedere, ceea ce am încercat noi să arătăm şi să inducem cred că a fost atins, pentru că am avut şi spectacole din repertoriul nostru, care sunt diferite, şi am invitat spectacole diferite. De exemplu, spectacolul de la Chişinău este extrem de diferit de spectacolul de la Sfântu-Gheorghe. Sau cel din Irlanda, care ţine de un gen destul de nou şi foarte puţin practicat în România - şi mai ales practicat de teatrele independente. Dar după cum am observat nici un teatru independent din România nu are mijloacele tehnice şi financiare ca să producă un spectacol atât de mare. Vorbesc de cheltuieli şi de anvergura spectacolului pe care l-au făcut irlandezii. E un spectacol care porneşte de la o chestiune personală, se bazează pe o documentare extrem de serioasă, dar atinge un grad de generalitate care ne sensibilizează şi ne face să ne identificăm cu problema din spectacolul respectiv. Văzându-l, eu cred că oamenii s-au întrebat: la noi de ce nu vorbeşte nimeni despre orfelinatele din România, despre situaţia copiilor. La noi de ce nu există interviuri cu copiii, de ce nu există o anchetă de presă serioasă, pentru că tipul acesta de teatru documentar se leagă foarte mult de presă, de starea presei, de atitudinea presei, de întrebarea dacă presa este într-adevăr un organ de atitudine şi dacă îşi face cu adevărat datoria. Şi atunci noi, oamenii de teatru, putem să venim în sprijinul ei sau ea în sprijinul nostru. Acesta e un tip de spectacol. Sigur, sunt şi spectacole care frizează teatrul de artă, care se bazează pe contemplaţie, cum e spectacolul lui Horaţiu Mihaiu de la Sfântu-Gheorghe, care are energia unei mari picturi. Este un spectacol care are un ritm care te lasă să respiri, să mergi cu actorul, să mergi cu imaginea. Se adresează unui alt tip de gust. Dar nu înseamnă că noi suntem robii unui singur tip de gust. Asta cred eu că e misiunea unui teatru naţional (...)”.
Alinei Nelega i-ar fi plăcut ca spectacolul festiv să fie o punte între generaţii.: " Suntem pe un drum care e format, hai să spun, din 50 de paşi. În fiecare an este câte un pas. Sărbătorim nu numai primul pas făcut pe drumul acesta şi încercăm să legăm totul, să vedem unde am fost atunci, unde suntem acum, dar să nu ignorăm momentele care au fost în istoria acestui teatru. Au fost atât de mulţi artişti importanţi, au trecut pe aici atât de mulţi oameni care cred eu au contat. Actorii tineri de astăzi, care sunt deschişi, au nevoie de informaţie, au nevoie să ştie unde sunt în teatru, unde sunt în spaţiul românesc, unde e arta lor. Ei ar avea nevoie de mentori. Din păcate, nu prea există mentori în teatrul nostru. Dar asta nu înseamnă că actorii mai în vârstă sunt mai puţin respectabili. Noi avem consideraţii faţă de munca lor”.
Despre convieţuirea celor două companii în acelaşi Teatru Naţional, directorul artistic afirmă: "Cred că teatrul e foarte asemănător cu mediul social şi mai ales cu oraşul căruia îi aparţine. Sigur că noi suntem un teatrul naţional, dar eu spun foarte des că e vorba de un statut. Noi trăim totuşi în Târgu-Mureş. Eu privesc cuvântul naţional ca pe o decoraţie, ca pe un statut. Ştim foarte bine că în cazul Tărgu-Mureşului acest teatru a devenit naţional pentru ca să se sublinieze existenţa unei comunităţi româneşti într-un spaţiu cultural care era primordial de limbă maghiară. Cred că teatrul aparţine oraşului. De fapt romanii legau noţiunea de teatru de noţiunea de municipium. Nu exista un municipium, dacă nu exista un teatru. De asta s-a legat înfiinţarea unei secţii române aici, de ideea de municipium, de oraş, care este şi românesc. Comunitatea de limbă română începuse să crească. Sigur, a fost perioada comuninistă, Ceauşescu a dislocat tot felul de oameni. Asta este. Şi eu acum sunt aici. Eu m-am născut în Târgu-Mureş. Eu nu am ales unde să mă nasc. Sunt aici, pur şi simplu, trăiesc aici, îmi duc viaţa aici. Acesta este mediul în care am crescut. Este un mediu aş spune complementar, un mediu în care noi ne contaminăm unul de la celălalt. Cultura română şi cultura maghiară cred că se contaminează una de la cealaltă şi această contaminare este benefică. Nu e vorba numai de o emulaţie, căci indiscutabil este o emulaţie. Deci: ei ce fac? noi ce facem? facem împreună? facem separat? publicurile sunt diferite?
Uneori avem acelaşi public. Sunt spectacole care au acelaşi public şi sunt spectacole care nu au acelaşi public. Avem subtitluri la spectacolele noastre şi invers. Aceasta este o treabă nouă pe care a introdus-o directorul general de acuma. Şi era necesară, zic eu. Nu pentru că ungurii nu ar şti româneşte, ci totuşi e mai bine să fim conştienţi de faptul că există şi celălalt lângă noi şi nu suntem chiar singuri pe lume: nici noi şi nici ei. Asta este istoria, asta este geografia, asta este viaţa, asta este România, până la urmă. Aici trăim. Mai mult decât atât, în cazul nostru, al alrtiştilor, întotdeauna contaminarea este benefică”.
Dar iată cum sunt, în opinia Alinei Nelega, actorii celor două trupe: "Cultura maghiară are un alt ethos. Te uiţi la actorii maghiari, ei sunt mai precişi, ştiu să cânte şi să danseze fără probleme, sunt extrem de riguroşi, pe când actorul român improvizează extraordinar, e foarte creativ... Dar rigoarea e foarte bună... Admir actorul maghiar. Pe de altă parte, iubesc creativitatea actorului român şi, dacă actorul român se contaminează de la rigoarea actorului maghiar şi invers, lucrurile nu pot să fie decât spre câştigul ambelor părţi.
Actorii trupei române, că de ei vreau să vorbesc acum, sunt formidabili. Ei nu au avut destulă vizibilitate până acuma, nu au avut proiectele pe care le meritau şi unul dintre scopurile noastre şi principalul scop pentru care sunt eu aici, pentru care am acceptat această slujbă este de a face ceva pentru actori şi anume: să le aduc proiecte, să le aduc artişti din alte părţi, să vadă altfel de spectacole ca să-şi deschidă orizontul, să-şi dezvolte creativitatea, să se simtă bine ca artişi”.
