Marian Râlea, actorul cu cei mai mulţi prieteni

Copiii îl iubesc foarte mult pe actorul Marian Râlea. Este fascinant să-l vezi în mijlocul micuţilor, să-i vezi cum se joacă împreună de-a teatrul. Lumea îl recunoaşte pe stradă de la televizor, de la teatru, de la evenimentele din parcuri şi pieţe, în care acest artist se implică. Îi vorbeşte, chiar dacă nu s-au cunoscut vreodată. El crede că toţi românii îi sunt prieteni.

Jurnalul Naţional: Pe lângă meseria de actor pe care o faceţi, v-aţi implicat în diverse proiecte dedicate copiilor, iar mai nou studenţilor. V-aţi dus în zona educaţiei - educaţia în arta spectacolului. Toate impun multă muncă, idei... Ce altceva impun?

Marian Râlea: Şi multă credinţă. Pentru că atunci când crezi că cei mici vor ajunge nişte spectatori excepţionali, că vor intra în sala de teatru şi vor şti unde este locul magic al cuvântului ai nevoie de multă credinţă în ceea ce faci.

Aţi devenit lector la Universitatea din Sibiu. Tot din credinţa în această artă?

La început am fost puţin neîncrezător în capacitatea mea de a comunica ceea ce ştiam în această meserie de lector sau profesor, cum vrem să-i spunem. A mărturisi din experienţa ta unor tineri şi, mai mult, a-i face să te înţeleagă cred că e lucrul cel mai interesant într-o zonă a pedagogiei. Cât se va reţine din cuvântul pe care îl rostesc eu în faţa lor ţine doar de talentul şi de capacitatea studenţilor, de dorinţa lor de a munci, pentru că meseria asta, în afară de talent, implică multă muncă. Implică, cum spuneam, multă credinţă în arta pe care ai ales-o.

Statui însufleţite

Dorinţa de a face pedagogie vine după experienţa benefică, să-i spunem, cu copiii, atât la televiziune, cât şi la festivaluri de teatru sau la Teatrul Naţional pentru Copii, pe care îl conduceţi?

Tot ce mi s-a întâmplat ca actor a fost ca în viaţa civilă, restul ca nişte accidente. Întâmplător, aceste accidente au fost fericite pentru mine. N-am crezut niciodată că voi face teatru pentru cei mai mici, teatru pentru copii, deşi în facultate eram pregătiţi pentru orice formă de teatru. A fost un accident, când filmam la "Mincinosul" la Televiziunea Română şi atunci ca o joacă - ce face altceva actorul Marian Râlea decât să se joace - am început o emisiune pentru copii şi am creat fără să vreau un personaj pe care l-au adoptat copiii. A fost un accident că după zece ani pe sticlă, cum ne place să spunem, şi intrând în casele oamenilor, lucrurile au devenit mai mult decât serioase şi nu am putut să scap de acel personaj.

Magicianul...

Da. Era o formă de teatru şi atunci am considerat că e bine să o continui creând Teatrul Naţional pentru Copii. Dar nu a fost un accident că am ajuns la Teatrul din Sibiu şi lucrând un spectacol exemplar, din punct de vedere regizoral, pe care şi l-ar dori orice actor să-l joace, cum este "Experimentul Iov", în regia lui Mihai Măniuţiu, s-a înfiripat ideea să devin, în timpul în care sunt aici la teatru, la repetiţii, şi un fel de pedagog.

"Un fel de pedagog" însufleţind şi "statui" pe stradă?

La ediţia din acest an a Festivalului de la Sibiu s-a şi văzut rezultatul nostru: statui cu suflet, pe care am reuşit să le structurez împreună cu studenţii. Totul s-a născut din dorinţa de a căuta forme teatrale pe care tinerii să le accepte. Ele au un efect extraordinar. Credinţa pe care o au studenţii în a ieşi pe stradă, a juca pentru publicul care nu este pregătit să vadă un spectacol de teatru dar pierd totuşi zece minute din trecerea lor prin cetate sau prin alte spaţii le dă mult curaj viitorilor actori.

"Accidentele" v-au dus la alte multe festivaluri, iniţiind pentru două-trei zile evenimente cu şi pentru copii.

M-am referit la Sibiu, pentru că aici e un loc important, e în centrul ţării şi vizibilitatea este majoră, dar îmi face deosebită plăcere să ajung în mijlocul oricărui oraş, să încep să mă joc cu cei mici şi cu spectatorii. Aşa s-a întâmplat şi la Festivalul de Teatru de la Buzău, aşa s-a întâmplat şi în frumosul centru al Craiovei, aşa se întâmplă şi în orăşelele medievale din jurul Sibiului, dar şi în parcurile Cişmigiu sau Herăstrău din Bucureşti.

La aceste spectacole pentru copii vin şi părinţi, vin şi bunici. Se confirmă ceea ce se spune şi anume că Marian Râlea are lipici. Aţi iniţiat Teatrul Naţional pentru Copii. Sună puţin sobru. Cum e de fapt?

Sunt spectacole în fiecare duminică în matinal. E un proiect început acum opt ani, un proiect frumos, acceptat de directorul de atunci al Teatrului Naţional din Bucureşti, Dinu Săraru. Este continuat şi acum şi activează cu casa închisă. Sunt 99 de locuri dar întotdeauna au fost mai mulţi spectatori. Este interesant acest teatru pe care încerc să-l fac, deoarece toate spectacolele sunt interactive. Am considerat că cel mic nu mai are răbdarea doar să asiste şi chiar vrea să participe. Paradoxul face ca şi părinţii, bunicii să participe, să aibă comentarii, să intre în joc. Asta ne-am şi propus. Sună destul de măreţ - Teatrul Naţional pentru Copii. Nu este decât o structură, un fel de asociere între Teatrul Naţional din Bucureşti şi Fundaţia Abracadabra. Nu are şi nici nu am căutat să aibă un statut: în sensul ca să avem buget. Nu. Am spus că e o zonă independentă, care se poate dezvolta. Cei care mă ajută în acest demers sunt actori, dar care iau bani din când în când. În rest, trăim într-adevăr din ceea ce facem, dar nu ne-am propus să ne cantonăm în această experienţă cu copiii din care se poate câştiga foarte bine. Noi nu câştigăm pentru că nu ne-am propus acest lucru.

Teatrul Naţional este doar gazdă?

Da, suntem găzduiţi acolo. Nu avem un buget. Început acum opt ani, proiectul Teatrului Naţional pentru Copii nu era reprezentativ din acest punct de vedere. Am ştiut de atunci că ceea ce propunem e naţional, e interesant.

Teatru de poveşti

Nu aţi încercat să instituţionalizaţi teatrul?

Nu şi nici nu ştiu care este formula. Se poate face acest lucru, dar nu m-am preocupat. Teatrul nostru şi-a propus un repertoriu naţional. Au fost poveştile lui Caragiale, ale lui Eminescu, Creangă, Slavici, poveşti legate de mitologia românească, poveşti legate de anumite evenimente creştine, de anotimpuri, adică o poveste, în mare, legată de naţional, de tot ce înseamnă cultura pe care ar trebui să o cunoască copilul. În ultimul timp ne-am dus mai departe, la poveştile lumilor apuse, poveşti care au influenţat toată zona actoricească din epoca modernă şi de dinainte. Este datoria noastră, datoria de actor, de a le aduce în faţa publicului.

Sunteţi un actor de teatru, un actor care interpretează foarte multe roluri, complexe, diverse. Cum reuşiţi?

N-am fost învăţat să refuz şi atunci am avut marea şansă să lucrez cu mari regizori. Până acum doi ani jucam în mai multe teatre din ţară. Acum joc în patru teatre. Mi-a plăcut foarte mult ideea revenirii pe ecran. Pentru că ecranul de acum mulţi ani s-a schimbat puţin şi - apropo de Magician, pentru că era un personaj - mai nou pe ecran sunt personaje, în sensul că sunt create personaje. Nu mai este luat omul de pe stradă şi făcut vedetă, dar sunt din ce în ce mai mult invitaţi actori cu experienţă, pentru a sta lângă cei tineri sau invers. E o muncă de dimineaţă până seara. Şi nu mai am atât de mult timp liber să mă duc să repet în alte teatre. Eu fac cu drag şi teatru, şi televiziune, şi teatru pentru copii.

Călător prin lume

La ce teatre vă poate vedea publicul matur în viitoarea stagiune?

La "Bulandra", unde joc în două spectacole; la Teatrul din Sibiu, unde sunt legat de şase titluri; la Cluj, într-un spectacol şi la Metropolis, la fel, într-un spectacol.

Aveţi un angajament în teatru?

Da, la "Bulandra". Pedagogia, la Sibiu, o fac pe colaborare.

Cine ştie, poate după ce vă daţi doctoratul... Nu puteţi sta locului. Aţi călătorit mult cu teatrul?

Mi-a plăcut să cutreier lumea. La ora aceasta, Sibiul deţine locul întâi ca reprezentare a României în lume. Mergem cu spectacole la diverse festivaluri. Dar şi cu Teatrul Bulandra, care este membru al Uniunii Teatrelor din Europa şi este invitat foarte mult în străinătate. Am văzut cam toată lumea. Cel mai important lucru din turneele efectuate este atunci când te aplaudă publicul, când oamenii apreciază ceea ce le ducem noi bun şi frumos.

Dar care e povestea de acasă?

Povestea despre ce se întâmplă acasă ca actor este foarte simplă. Noi suntem învăţaţi să purtăm cuvântul cu noi şi să-i dăm valoare pe scenă. Atunci când cuvântul pe care îl rosteşti este înţeles de public acesta te va aplauda. Sentimentul că spectatorii, în momentul în care au intrat în sală şi în momentul în care se ridică cortina, sunt prietenii tăi ar trebui să fie acceptat şi recunoscut de orice actor. Dacă joc în România în atâtea spectacole, în atâtea teatre şi în atâtea spaţii, cred că toţi românii îmi sunt prieteni. Mai mult, această prietenie se manifestă şi pe stradă, pentru că eu şi pe ecran le sunt prieten.