Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Prima mea intalnire cu Scrisoarea pierduta a avut loc sub bagheta lui Sica Alexandrescu, al carui tata jucase in premiera absoluta a celebrei piese, regizata de insusi autorul ei. De altfel, Sica Alexandrescu era poate singurul om care, in epoca de care vorbim, se putea lauda ca vazuse intreaga pleiada a interpretilor formati chiar de Caragiale, prin urmare legatarul de facto al operei lui.
Nu e de mirare deci ca marele regizor a aratat intotdeauna un respect nestramutat textului si interpretarii lui clasice, ad literam, respect pe care avea sa mi-l transmita in curand si mie. Format la scoala lui Sica, am imbratisat cu credinta idealul caragialian, considerand pentru multa si indelungata vreme ca orice inovatie si orice "altfel" de abordare ar fi echivalat cu o crima de les-Caragiale.
Anii au trecut si, odata cu ei, experienta mi-a demonstrat ca bagajul de cunostinte acumulat pana intr-un anumit moment al vietii nu putea ramane valabil pentru tot restul carierei mele. Suntem condamnati sa fim niste vesnici studenti, asemeni lui Trofimov din Livada de visini. Lumea de azi se afla intr-o revolutie permanenta, copiii ii invata informatica pe parintii lor, iar teatrul, cea mai in schimbare dintre arte, pune noi si noi probleme slujitorilor ei. Evoluam, nu se stie incotro, dar evoluam – este scris in codul nostru genetic sa fim o specie in continua transformare. Si iata cum, la apogeul vietii, trebuie sa admit, ceea ce in urma cu cincizeci de ani nici n-as fi conceput, ca si teatrul trece prin aceleasi transmutari ca si vremurile pe care le traim, si ca unica formula de supravietuire la indemana oricui este adaptarea.
Poate ca cea mai frumoasa lectie in materie de adaptare mi-a dat-o, nu e mult de atunci, Alexandru Dabija cu abordarea lui revolutionara a Scrisorii, folosind o cheie in care granitele realismului frust se intrepatrund cu absurdul si, de ce nu, cu putina magie, fara a incalca integritatea textului, respectat pana la ultima virgula.
Punandu-l in centrul piesei pe Catavencu in interpretarea geniala a lui Marcel Iures, piesa capata o vigoare neasteptata si actuala. Cine ar putea crede, in necunostinta de cauza, ca textul a luat nastere in urma cu mai bine de o suta douazeci de ani? Totul pare desprins din cotidian, Catavencu si ai lui, suntem noi si ai nostri. Desigur, incercari s-au mai facut, regizori celebri, nu dau nume, au incercat sa-l modernizeze pe Caragiale, ignorand esentialul: Caragiale este prea modern ca sa fie modernizat. Nuanta importanta, care nu i-a scapat lui Dabija.
Ce pot sa spun in fata unui spectacol istoric – pentru ca vorbim de un eveniment teatral care va ramane inscris in analele teatrului romanesc. Nu pot decat sa-mi scot palaria in fata regizorului, a trupei si, nu in ultimul rand, a directorului care a ingaduit nasterea acestei capodopere.
Radu Beligan
Citește pe Antena3.ro
