Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Despre importanţa Şcolii gustiene am stat de vorbă cu prof. univ. dr Septimiu Chelcea.
● I-aţi cunoscut pe unii dintre discipolii şi colaboratorii lui Dimitrie Gusti. Ce amintiri vă leagă de ei?Şcoala sociologică de la Bucureşti de sub conducerea profesorului Dimitrie Gusti nu ar fi devenit emblematică pentru sociologia românească dacă alături de Profesor nu ar fi fost atâţi străluciţi discipoli şi colaboratori (Anton Golopenţia, Vasile V. Caramelea, Traian Herseni, Henri H. Stahl, Stanciu Stoian, Mircea Vulcănescu ş.a.). Pe Vasile V. Caramelea, pe Traian Herseni şi pe Henri H. Stahl i-am cunoscut personal: am avut şansa să fac primele cercetări de teren sub îndrumarea lor. Au rămas pentru mine repere intelectuale în activitatea didactică şi de cercetare concretă, empirică, de teren.
Cu Vasile V. Caramelea am fost pe teren, la Berevoeşti (în Muscel, Argeş) încă înainte de terminarea facultăţii, în 1966. Datele culese din această cercetare cu caracter complex (antopologie fizică, psihologie, sociologie, antropologie culturală, ştiinţe agricole, etnografie, geografie umană, ergonomie) au dat substanţă lucrării mele de licenţă în psihologie "Schimbări în structura personalităţii prin trecerea de la munca agrară la cea industrială". În comuna Berevoeşti, chiar în casa în care se născuse, acest demn elev al profesorului Dimitrie Gusti înfiinţase o "Staţie pilot de antropologie", unde şi-au făcut ucenicia mulţi dintre sociologii de azi.
Vasile V. Caramelea, căruia, în 1947, profesorul Dimitrie Gusti i-a acordat ultimul doctorat înainte de scoaterea sociologiei dintre disciplinele academice, în urma reformei comuniste a învăţământului, mi-a povestit o întâmplare care ilustrează cât se poate de bine preţuirea de care se bucurau Ricu (H.H. Stahl) şi Traian (Herseni), dar şi stilul relaţiilor interpersonale calde, cultivat de fondatorul şcolii sociologice de la Bucureşti. Iată, un echipier se scuză pentru neîndeplinirea unei sarcini asumate. "Copilul, cel mic, a făcut febră. A trebuit să merg cu el la doctor. Dumneavoastră nu aveţi copii, nu ştiţi ce înseamnă aceasta." Răspunsul lui Dimitrie Gusti: "Eu nu am copii?!". Şi, luându-i pe după umeri pe Stahl şi pe Herseni, continuă: "Dar ei, ce sunt? Nu sunt copiii mei?!".
La absolvirea facultăţii, în 1967, am fost repartizat ca stagiar la Institutul de Psihologie al Academiei RSR. Traian Herseni era şef al Secţiei de psihologie socială. Parcă îl aud şi acum: "Foarte bine, şi ce ai de gând să faci?". Răspund prompt: "Să scriu «Psihologia poporului român». Două volume. În primul voi arăta ce au spus savanţii de-a lungul timpului despre firea românilor, iar în volumul al doilea voi prezenta propriile mele cercetări".
N-aş spune că a fost entuziasmat. "Foarte bine, foarte bine. Uită ce te-au învăţat la facultate şi hai să studiem psihologia boldeştenilor." La acea dată, tema de cercetare era procesul de urbanizare şi industrializare a României şi Secţia de psihologie socială începuse studiul unei localităţi rurale din Prahova, aflată în plin proces de schimbare socială, comuna Boldeşti, devenită, chiar la sfârşitul investigaţiilor noastre, oraşul Boldeşti-Scăeni. Am înţeles mai târziu că "Cine îmbrăţişează prea larg nu strânge prea bine". Studenţii mei ştiu acest lucru.
Henri H. Stahl mi-a condus teza de doctorat. Se întâmpla în 1974. I-am fost asistent la cursul de "Metode şi tehnici de cercetare sociologică", curs pe care l-am preluat după retragerea sa de la catedră. Când absolvenţii veneau pentru licenţă sau pentru înscrierea la examenul de doctorat, Henri H. Stahl le punea invariabil întrebarea: "Şi care este problema ta?". Evident, problema de studiu trebuia să fie sociologică, relevantă, actuală şi înrădăcinată în realităţile din România.
Citește pe Antena3.ro
De altfel, profesorul generaţiei mele de sociologi ne spunea că îşi face datoria de "slujbaş" cu conştiinciozitate, dar că cele mai bune ore ale zilei, de la 6 a.m. la 8 a.m., le consacră problemei lui: istoria socială a României. M-am obişnuit şi eu să îi îndemn pe studenţii şi pe masteranzii aflaţi în pragul absolvirii să identifice o "problemă socială" sau o "problemă sociologică" pe care cu pasiune să o urmărească. Este, dacă vreţi, una dintre lecţiile şcolii sociologice de la Bucureşti de sub conducerea profesorului Dimitrie Gusti.
● Aşadar, pe termen lung există o continuitate a şcolii gustiene.
Da. Îmi place să cred asta. Elevii lui Dimitrie Gusti nu mai sunt printre noi, dar cei care au audiat prelegerile pline de har pedagogic ale lui Henri H. Stahl, care au fost cu el pe teren sau şi-au dat doctoratul cu el sunt în plină activitate: Dorel Abraham, Iancu Filipescu, Sandu Dumitru, Andrei Stănoiu, Maria Voinea ş.a. La fel cei care au participat la cercetările de teren coordonate de Traian Herseni sau de Vasile V. Caramelea: Cornel Constantinescu, Gheorghiţă Geană, Nicolae Radu, Cătălin Zamfir, Elena Zamfir - ca să-i amintesc doar pe câţiva dinte ei. În ce mă priveşte, mă străduiesc să păstrez viu spiritul şcolii sociologice de la Bucureşti. Nu ştiu dacă şi reuşesc aşa cum mi-aş dori.
IDENTITATE NAŢIONALĂ
● Care credeţi că sunt contribuţiile metodologice ale acestei şcoli sociologice?
Poate că pare desuet ca astăzi, în epoca globalizării şi a cercetării sociologice computerizate să mai promovezi "metoda monografică" şi să te mai gândeşti la "sociologia naţiunii", spre care ţintea şcoala lui Dimitrie Gusti. Şi, totuşi, fără o puternică identitate naţională cred că identitatea europeană nu are fundament; studiul de caz - alt nume pentru abordarea monografică - este utilizat pe scară internaţională, iar interdisciplinaritatea în cercetarea sociologică de teren nu a contestat-o nimeni. Studiul concret al realităţii sociale naţionale, apelul la studiul de caz, interdisciplinaritatea - însemne ale sociologiei gustiene - sunt şi astăzi valabile. La fel şi legătura dintre cunoaştere şi acţiune.
● Ce înseamnă astăzi să fii "gustist"?
Sociologia, ca ştiinţă constatativă, trebuie să vizeze schimbarea sau reforma socială - gândea Dimitrie Gusti. Aceasta înseamnă, după opinia mea, să fii astăzi "gustist". În plus, a fi "gustist" presupune să-ţi asumi cu mândrie filiaţia cu şcoala sociologică de la Bucureşti, relevând valoarea ei, fără a trece sub tăcere eşecurile ei. Referindu-se la eşecurile şcolii sociologice de la Bucureşti, Henri H. Stahl îmi spunea în interviul pe care mi l-a acordat cu prilejul împlinirii vârstei de 80 de ani. "Să eşuezi în lucruri mari, nu în fleacuri, este onorabil."
Eşecul te învaţă: "Ia-o de la început în condiţii mai bune, având experienţa în faţă, sau măcar îndeamnă pe alţii să o ia de la început şi să se aştepte şi ei să aibă eşecurile lor" (vezi Contemporanul nr. 45, din 6 noembrie 1981). La relansarea sociologiei, în 1965, în condiţiile ideologiei de atunci, declarativ, eram obligaţi să facem sociologie fundamentată pe concepţia materialismului dialect şi istoric. Unii o făceau din convingere, Miron Constantinescu, de exemplu; alţii apelau la el doar ca să dea o faţă oficială studiilor lor. Oricum, repunerea în drepturi academice a sociologiei nu a însemnat, din păcate, reînnodarea tradiţiei gustiene.
Mai mult chiar, au fost sociologi - nomina odiosa - care, cu mânie proletară, au demascat idealismul şi caracterul eclectic al sistemului gustian (vezi Dicţionar de filozofie, Bucureşti, Editura Politică, 1978, 314). În acest context, nu poate fi decât meritorie şi plină de curaj încercarea lui Henri H. Stahl de a "reconcilia" sistemul gustian cu sociologia aşa-zis "ştiinţifică", arătând că "paradigma cadrelor şi manifestărilor" nu avea pentru Dimitrie Gusti decât funcţia de "unealtă de lucru". Uneori, reinterpretând, promovezi.
CERCETĂRI MONOGRAFICE
● Dar ce s-a întâmplat după colapsul comunismului? Şcoala sociologică a lui Dimitrie Gusti a fost repusă în drepturi?
Nici după evenimentele din decembrie 1989, lucrurile nu s-au schimbat radical. În loc să ne raportăm în primul rând la moştenirea şcolii sociologice de la Bucureşti, ne-am străduit să recuperăm experienţa şcolii de la Chicago, a şcolii de la Palo Alto sau de aiurea.
Am învăţat tehnici şi procedee de investigare noi, am preluat teorii "la modă", dar, vai!, am importat şi teme actuale în alte contexte socio-culturale. Cu alte cuvinte, am imitat cu mai mult sau mai puţin succes. Parcă am uitat cerinţa şcolii sociologice de la Bucureşti de a ne centra pe problemele autentice ale societăţii româneşti. Lumea satului a fost abandonată nu numai de clasa politică, ci şi de sociologii de azi.
Tinerii sociologi rar îşi amintesc că Dimitrie Gusti a iniţiat cel dintâi şi cea mai de succes şcoală de sociologie rurală din Europa. De asemenea, s-a cam lăsat deoparte practica cercetărilor interdisciplinare, a lucrului în echipe complexe de sociologi, economişti, jurişti, geografi, folclorişti, medici, ingineri, practică introdusă şi perfecţionată în cercetările monografice ale şcolii sociologice de la Bucureşti.
Iată motivul pentru care m-am îngrijit, împreună cu profesorul Iancu Filipescu, de republicarea la Editura Universităţii din Bucureşti, în 2002, a volumului Îndrumări pentru monografiile sociologice, apărut în 1940, sub direcţia ştiinţifică a lui Dimitrie Gusti şi conducerea tehnică a lui Traian Herseni. La Editura Comunicare.ro am reeditat în 2001 lucrarea lui Henri H. Stahl Tehnica monografiei sociologice, scrisă în 1934. Nu-mi imaginez un tânăr sociolog român care să nu fi aprofundat moştenirea şcolii sociologice de la Bucureşti - emblemă a sociologiei româneşti. În recentul Dictionnaire de la pensée sociologique (Paris, PUF, 2005, tradus în limba română în 2009 la Editura Polirom) sunt reţinute două nume de sociologi români: Dimitrie Gusti şi Henri H. Stahl. Suntem, aşadar, prezenţi în istoria universală a sociologiei prin şcoala sociologică de la Bucureşti de sub conducerea profesorului Dimitrie Gusti.
