Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Spun că pe la ei au trecut romanii. Cotropitorii au venit şi au plecat, ei au rămas pe loc. Desa nu o vor părăsi niciodată.
Din Desa, Mihai Constantin a uimit lumea. Nu lumea întreagă, ci lumea nuntaşilor veseli, a petrecăreţilor, a iubitorilor de balade şi cântece vechi. În Desa s-a format Lache Găzaru.
Teoria continuităţii. O comună nu foarte bogată. Case mai frumoase, mai urâte, mai sărace, mai bogate. Oameni de tot soiul. Ocupaţia de bază a fost şi rămâne agricultura. Pescuitul a fost o altă îndeletnicire care a pus hrană pe masa desenilor. Despre comună, origini şi istorie ne-a vorbit Marian Oprişan, profesor de istorie în localitate. Omul vorbeşte cu mândrie despre comuna natală. “Aşezarea asta a noastră în Lunca Dunării ar fi o localitate care, în afara faptului că datează în scripte de pe la 1577, eu cred că are o istorie mult mai veche. Însăşi numele de Desa, toţi cercetătorii care şi-au dat cu părerea, şi istorici şi lingvişti, până la ora actuală, tot mai avem de cercetat şi de rostogolit acest cuvânt, sunt prea multe teorii cu privire la numele de Desa.” Teoria continuităţii apare firesc în discuţie. Profesorul îl aduce ca dovadă pe Tocilescu, care menţionează, după cum spune Oprişan, Desa ca o aşezare civilă, pe malul Dunării, în locul denumit “Castraviţa”. Acolo, strămoşii desenilor ar fi trăit în bună linişte şi pace cu trupele auxiliare romane.
Un cazan special. Romanii au plecat, desenii au rămas, ba chiar au făcut rost şi de un cazan... special. “La Desa a fost descoperit Cazanul Hunic, din secolul al IV-lea, după Hristos, singurul exemplar din lume care poartă marca hunilor pe el. Pentru acest cazan ungurii ne-au oferit câteva căruţe de dolari la vremea respectivă. Astăzi, din păcate, el nu se mai află la Muzeul Olteniei, ci la Muzeul Naţional de Istorie, la Bucureşti. Tot din vremea migraţiilor mai avem destule piese de podoabe. Migratorii au convieţuit cu populaţia locală şi au trăit acolo pe malul Dunării, după toate sursele informative pe care le avem până la ora actuală, până în secolul al XIV-lea, când, cunoaştem, turcii forţau să treacă Dunărea să pătrundă în inima Europei. Atunci, strămoşii noştri au hotărât ca să se retragă mai spre nord de Dunăre, mai aproape de localitatea actuală cu vreo trei kilometri pe grindul numit Şebaz, în ideea că nu vor avea contact direct cu trupele otomane şi că vor fi mai apăraţi de Dunăre din faţă, de nisipuri”. Desenii s-au mai mutat o dată, din cauza epidemiei de ciumă de la sfârşitul secolului al XVII-lea, începutul secolului al XVIII-lea. La “Sălişte”, ei au construit a treia vatră a satului. După primul război mondial, desenii au fost împroprietăriţi cu câte două hectare de teren, fiecărui participant şi văduvă de război li s-a mai dat în completare un lot de teren. Profesorul de istorie completează imaginea comunei Desa: “Spre deosebire de comunele din jur, Desa nu era bogată, dar omul avea ce să mănânce. Avea bălţile cu peşte care îi asigurau hrana, avea lemnul de foc, avea pentru construcţii stuful. Astea sunt trei elemente de bază care i-au făcut pe deseni să nu părăsească satul. Obiceiurile au fost foarte puternice, dar nu se mai păstrează, din păcate. Tot lu-crul se făcea numai în casă, manual, construcţiile nu erau foarte mari, maximum două camere, chiar după reforma lui Cuza, erau case cu două camere şi cu un hogeac la mijloc, unde era vatra focului”.
Citește pe Antena3.ro
