Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Nu i-a permis preşedintelui Bill Clinton să-i folosească cîntecul “Democracy” în campania electorală din anul 1992.
Nu i-a permis preşedintelui Bill Clinton să-i folosească cîntecul “Democracy” în campania electorală din anul 1992.
În existenţa lui Leonard Cohen, partea cea mai dureroasă o
reprezintă, poate, iubirea disperată pentru Nico, fascinanta blondă statuară, “perfecta
regină ariană
de gheaţă”, descoperită de Bob Dylan şi promovată de Andy Warhol în grupul pe
care-l patrona, Velvet Underground.
Obişnuit cu succesele uşoare (“vremile erau generoase cu noi”), nu poate accepta refuzul constant al superbei nemţoaice care avea cinismul să-i spună că preferă bărbaţii mult mai tineri decît el. Cu toate acestea, sau poate tocmai de aceea, compune pentru ea una dintre cele mai sfîşietoare balade, “Take This Longing”.
Chiar dacă anul 1992 îl proiectează pe cele mai înalte culmi ale succesului, experienţa îl învaţă să reziste tentaţiilor mai bine decît ar fi făcut-o în urmă cu două decenii. Şi rezistă cu un umor delicat, care nici nu vrea să jignească, dar nici să dea speranţe.
VOLVO ŞI CLINTON. Cînd, în
timpul campaniei electorale americane din 1992, un apropiat al viitorului preşedinte
Clinton îi cere permisiunea de a folosi cîntecul “Democracy” la întîlnirile cu
alegătorii, se apără folosind spada fină şi flexibilă a ironiei: “Cîntecul meu,
“Democracy”, pe care l-am început în ’88 sau ’89, nu era, cu siguranţă,
destinat ca material promoţional pentru Partidul Democrat. Cîntecele mele vor
rezista, sper, cît un Volvo, adică vreo 30 de ani. Aşa că n-am vrut să
identific cîntecul cu această administraţie, care s-ar putea să dureze opt ani.
Îmi mai rămîneau douăzeci şi doi!”.
În ciuda succesului comercial mai degrabă modest, Leonard Cohen a fost considerat mereu o personalitate de prim rang a muzicii pop.
Citește pe Antena3.ro
NICK CAVE &
R.E.M. Respectul faţă de compoziţiile sale este tradus în nenumărate preluări,
în omagii ale numelor de primă mărime ale industriei muzicale, de la Nick Cave
la Ian McCulloch, de la Echo & the Bunnymen, R.E.M. sau Jeniffer Warnes.
Distanţa relativ mare de la un disc la altul, respectarea ritmului intern, mai degrabă lent, care îngăduie sedimentarea obsesiilor, nu convenea deloc strategiei de piaţă promovate de casele de discuri. Conştient de acest neajuns, Cohen se apără în stilul său ironic, nu doar resemnat, ci şi fericit că-şi cunoaşte limitele: “Cunosc indivizi capabili să compună cîntece bune chiar şi în taxi. Aş vrea să fac şi eu parte din acel trib...”.
INDUSTRIA MUZICALĂ.
De altfel, relaţiile lui Cohen cu lumea industriei muzicale n-au fost niciodată
cordiale. La sfîrşitul anilor ’90, cînd discurile i se cumpărau incredibil de
bine, nu-şi putea reprima resentimentul faţă de felul în care fusese tratat la
primele înregistrări.
Victimă perfectă a tehnicilor de studio, i se părea că aceştia îl forţează să intre în una din categoriile la modă. Adică să-l transforme într-un Bob Dylan cu acompaniament de viori sau, de ce nu, chiar într-un folkist ceva mai exotic.
Cunoscînd mania persecuţiei, care i-a dominat întreaga existenţă, e posibil ca adevărul să fie undeva la mijloc: inginerii de sunet, orchestratorii, managerii erau, cu siguranţă, obtuzi, dar nici Cohen nu se dovedea capabil să explice exact ce voia. Situaţia avea să dureze multă vreme, pînă cînd, învăţînd să cînte la pian, a reuşit să-şi impună punctele de vedere.
“Între 1968, cînd hitul
«Suzanne» l-a transformat, pentru un sezon, în vedetă, şi 1992, cînd albumul The
Future i-a adus faima planetară, Leonard Cohen a fost un cîntăreţ de penumbră: compunea,
cînta, înregistra discuri, se bucura de excelente articole de presă – şi atît”
“Colegii îl admirau,
producătorii continuau să-i editeze cîntecele, dar fanii stăteau departe de
discurile sale. Ani în şir, numele i s-a rostit respectuos, dar oarecum în
treacăt”
Mircea Mihăieş
Autocritică şi autoreformă
Apropiindu-se de 40 de ani, simte nevoia să-şi pună ordine măcar în gînduri, dacă nu şi în viaţă: “Mă întrebi cum scriu. Iată cum scriu. Mă descotorosesc de şopîrlă. Mă feresc de piatra filozofală. Îmi înmormîntez prietena. Îmi elimin personalitatea din şirul moştenitorilor, astfel încît să mi se îngăduie să folosec cuvîntul eu ori de cîte ori doresc, fără a-mi jigni apetitul pentru modestie. Apoi îmi dau demisia. Fac cumpărături pentru mama sau pentru cineva ca ea. Mănînc prea mult. Dau vina pe cei apropiaţi pentru că-mi distrug talentul. Apoi vii tu la mine. O, ce veste minunată!”.
Nevoia de “autoreformă”, pe care o resimţise de mult, e precipitată de întîlnirea cu magistrul zen Roshi. Înainte de a dobîndi liniştea, criza ajunge la apogeu. În 1973, anul în care apare “Live Songs”, îşi face un autoportret necruţător: “Am treizeci şi opt de ani, un metru şaptezeci şi doi, şaizeci de kilograme, păr negru, ochi căprui. Trăiesc în Montreal. (...) Am fost, pentru o vreme, un cîntăreţ popular. Am avut norocul să întîlnesc în peregrinările mele o groază de fete. Eram înnebunit după fete, iar după o vreme doar după «păsăricile» lor. Nu dau nici o ceapă degerată pe părerea ta despre demnitatea umană, pentru că nici una dintre ele nu mă include şi pe mine. Nu-mi pasă cine eşti şi ce fel de formă nobilă de tortură reprezinţi. Poţi să închizi cartea asta. Nu veniţi la mine cînd sînteţi plăcuţi şi reci. Veniţi, dacă vreţi să auziţi o poveste, cînd vă simţiţi josnici şi calzi. E o poveste fascinantă. O poveste despre lumea grasă şi moartă”. Legenda că Leonard Cohen ar fi fost un om sărac nu-şi mai are, de pe la începutul anilor ’70, nici o acoperire. Faptul că se plînge de precaritatea situaţiei materiale e mai degrabă o cochetărie, decît un motiv de îngrijorare: în fond, investise 125.000 de dolari – o adevărată avere, în acea epocă! – doar în filmul “Bird On The Wire”. Or, asta nu indică tocmai strîmtoarea materială! Din acest punct de vedere, Cohen ilustrează şi acea dubioasă atitudine a artiştilor occidentali de a-şi proiecta imaginea de “amici ai poporului”, ai “umiliţilor şi obidiţilor”, deşi ei funcţionează perfect în sistemul producerii capitaliste de profit.
