Un cavaler al artei

Un cuvânt despre maestrul Marin Constantin ar trebui identificat cu un cântec. 

• de Grigore Constantinescu, muzicolog

Din cântec s-au alcătuit copilăria şi adolescenţa sa, apoi spre cântec i s-au îndreptat visele de tinereţe, urmărind şi învăţând din arta celor mai înainte mergători ai artei corale universale şi româneşti. Acum deja mulţi ani, ideea de cântec s-a identificat, în timpul tinereţii mature, cu simbolul Madrigalului, gen vocal al Renaşterii şi realizare arhitecturală corală românească contemporană. Cum s-au împletit aceste ţeluri? Nu este greu de explicat cunoscându-i personalitatea, cum am avut mulţi privilegiul, mai întâi ca spectator, dar şi coleg cu cei dintâi madrigalişti, apoi în calitate de cronicar şi de prezentator al concertelor Madrigalului, începând de pe la începutul anilor ’70 şi, oarecum mai târziu, ca autor al celei de a treia monografii dedicate maestrului şi muzicienilor săi, "Madrigal sau Magia sunetelor". Ascultând şi privind, am căutat să pătrund mai aproape taina acestei relaţii între dirijor şi cor – sau mai bine zis oameni cântători.
Nimic nu aparţine tradiţiei, didacticii, academismului. Maestrul Marin Constantin a inovat în chiar miezul capodoperelor şi, dând înţeles de universalitate simbolului, a pătruns în toate epocile şi stilurile de creaţie. A "cânta Madrigal" se potriveşte, ca apreciere a interpretării, pentru vechile documente bizantine, dar şi pentru colinde, pentru capodopere cultice renascentiste, dar şi pentru opere clasice sau romantice, pentru bijuteriile tradiţionale româneşti sau pentru creaţii deschise avangardei. Mereu am descoperit adevărul de simţire, cultul pentru perfecţiune ca principiu, judecata dreaptă pentru înţelegerea muzicii abordate. Maestrul Marin Constantin şi, implicit, muzicienii educaţi sub gestul său au devenit stindardul luptei pentru fericirea celor care trăiesc în preajma lor. Marin Constantin este un cavaler al artei, a cărui faimă internaţională vine din felul în care apără viaţa cu armele Frumosului şi Binelui, îndeplinindu-şi astfel o misiune de har nobil şi mistic, în dimensiunile unicităţii. (...) Dialogul nostru s-a înfiripat în timp, nu cu o îndreptare anume, pentru a dezvălui taine despre artist, despre discipolii săi, madrigaliştii, despre magia sunetelor. (...)
N-am întâmpinat niciodată rezistenţă. Doar rigoare, fantezie şi dorinţă de comunicare. La timpul asumării marilor experienţe de-o viaţă, profesorul, compozitorul şi interpretul Marin Constantin nu ne refuză intrarea în casa gândurilor sale.

• Grigore Constantinescu: Deci… care este drumul în artă?

Marin Constantin: Deşi nu-mi sunt proprii teoretizările cu iz didactic, după "a înţelege" urmează "a şti". Şi după "a şti" urmează "a trăi" şi "a face", sub cupola binelui, eticului, esteticului, fără de care arta nu poate exista. De "înţeles" pot să "înţeleagă" toţi cei care au capacitatea de a recepţiona corect, de a stabili conexiuni normale. "A şti" este cu totul altceva, ce alungă îndoiala şi teama.

• Îmi vorbiţi atât de firesc despre aceste praguri, încât pare lesne să le trec, nu întâlneşti nici o graniţă. Ai nevoie doar de dorinţă, totul se înlănţuie, se poate transmite… Dar de fapt nu este deloc simplu "să ştii"…

MIRACOL.
Iar dacă o "ştii", trăieşte-o! Comunicarea sensibilă este singurul mod de a fi al muzicii; pentru că, în ipostaza cea mai fericită a apropierii intelectuale de muzică, pentru a-i propaga "vibraţia" trebuie să fii "hăruit", să trăieşti în miracol. "Ştiinţa" necesară sau subînţeleasă nu e suficientă, nu accede Emanaţia. Este indispensabilă, dar necuprinzătoare… Se opreşte în pragul prăpăstios al adevăratei împliniri.

• George Enescu spunea odată că ideea de stil "arată ceva făcut".

Stilul? Nici nu ştiu de unde şi până unde îl putem cuprinde… Am impresia că este ca şi "mărul": o ispită! Ceea ce poate fi considerat peren cred că este legat în primul rând de suferinţele şi bucuriile oamenilor, de marile dispoziţii spirituale, de etapele esenţiale ale evoluţiei omenirii, de capriciile sau instinctele exemplarelor speciei umane. Poate e singulara şi minunata poartă construită de Dumnezeu pentru cei aleşi – Poarta Marii Intuiţii – prin care speri, trecând-o, să te racordezi la curgerea energiei universale, la Marele Adevăr!

• Altfel spus, continuând cuvântul enescian, "ceva existent, dat de la început"? Sau… primit?

Privindu-l astfel, agresat ori nuanţat, trăiesc năpădit de prezumţia că stilul ar putea fi cheia uşii prin care pătrunzi nestingherit, cu marea frumuseţe a muzicii, în inimile oamenilor. Glumind amar, această veşnic controvesată noţiune – stil – este, poate, singurul cuvânt în care nu este pus punctul pe "I". Şi e straniu ori minunat că e aşa, pentru că mai nimeni nu i-a penetrat structura…

• Ne apropiem, într-un fel, de un alt cuvânt delicat în abordare, cel al magiei. Dar cum altfel s-ar putea cuvânta despre ceea ce aţi realizat prin sunet, acest "aer modificat", după cum ne explică Balzac. Mai mult intuiesc decât ştiu cum priviţi acest element primordial. Nici nu îndrăznesc să-l  definesc în faţa Dumneavoastră!

VIBRAŢIE
În mine şi pentru mine, Sunetul, Muzica viază perpetuu la modul ireal şi ideal. Fără îndoială, nu poţi cuceri şi apoi stăpâni o partitură dacă nu i-ai cercetat, intuit şi identificat Sunetul, cu sacra sau specifica sa vibraţie.
Este un drum care, pornind de la Iniţiere, cunoscând Evoluţia, atinge cândva, dacă este binecuvântat, Plenitudinea. Este procesualitatea în simbioza fenomenului creator şi interpretativ. Rămâi buimac de fericire când ţi s-a revelat un Sunet, sau mai multe Sunete… Mai multe Sunete însemnând, fireşte, alte opusuri sau spaţii muzicale vii, cu potenţe absconse sau ezoterice.

• Sunetul este deci un simbol reprezentând o lucrare sau, altfel spus, mai departe Sunetele-lucrări ce alcătuiesc o lume.

Referindu-mă numai la una din spusele Religiei, dacă "la început a fost cuvântul", atunci pătrunderea fenomenului vieţii sau scrutarea înălţimilor, meditaţia asupra adâncului realităţii universale, a pământului, a omului, toată această problematică aparent gigantescă, în clară sau palidă evidenţă, nu poate escalada Sunetul, acel Sunet care e la fel de puternic ca tot ce-i "atotputernic". Sunetul, în forma lui ideală, este şi Cuvânt şi Necunoscut, este devenire şi credinţă, este foc, apă şi humă…!El vorbeşte, el simbolizează, distruge şi binecuvântă… vindecă şi stârneşte magia forţei irezistibile.

• Sau asumarea unei misiuni care, aşa cum ştiam deja, depăşeşte sacerdotal – la modul metaforic – profesiunea. Nu cred că am observat sau consemnat greşit situând în destinul dumneavoastră primordialitatea vocaţiei. De aici, pentru muzică, iubirea pentru ideea generoasă a simbolului Sunet.

"Spaţiul său locativ" este insolit şi viclean! Dacă ne-am limita la el, am imagina prea puţin din ceea ce numim noi Fenomenul Muzică. Marxiştii decretau că materia şi spiritul sunt una. Heraclit din Effes afirma că "Toate sunt unu"… deşi se referea la cu totul altceva; sfruntându-l pe Satana, nici măgulindu-l pe Mammona, mă încearcă gândul să vă propun cu smerenie o dezbatere extinsă asupra Măriei-Sale Sunetul, efectuată cu mare prudenţă, minuţie şi cu inefabil respect, pentru că e Dumnezeiesc… Aşa cum trăieşti prin Dumnezeu, iar Dumnezeu prin tine, aşa poţi să te purifici sau să dispari prin Sunet. Este în el un întreg univers al simetriilor sau asimetriilor astrale… ori ancestrale, cu toate că "la început a fost…" (...)

ECHILIBRU
Este posibil ca între inimă şi intelect să existe un consens ultrasecret? Nu revendică nimeni supoziţia că se emană "ceva" din inimă şi "altceva" din creier. Oricum, în cazul nostru, sintagma proporţie-echilibru prefigurează un act global, o sinteză cu nesfârşite posibilităţi combinative, care relevă supremaţia sensibilităţii.

Urmând aceste direcţii, ajungem să ne imaginăm alcătuirea acestei corale, imagine de ideal, în etapele sale hotărâtoare, de la meditaţia singulară asupra proiectului, ce vă aparţine întru totul, la lucrul de migală, de răbdare şi imaginaţie, al punerii în realizare, devenind rezultat al conlucrării cu cei aleşi de dumneavoastră pentru a fi, laolaltă, interpreţii ideali a ceea ce am numit – aţi numit! – "Visul". Visul… ca simbol al vizionarului, al magului!
Eu "visul" nu l-am trăit ca un simbol, Visul l-am trăit ca o realitate. De aceea, realitatea a reprezentat încercările mele de a împlini, de a realiza un rezultat pentru care m-am străduit. Important este că încerc acum senzaţia certă că Visul, în mare măsură, s-a împlinit. Dacă mă refer la realitatea dirijorală, la realitatea care a ajuns să fie reprezentată de Madrigal, îndrăznesc să adaug la acesta aspecte adiacente. Dar nu numai căutările din Tratatul de dirijat care este rezultatul activităţii mele de 30 de ani cu Madrigalul. Ca o mică paranteză, cred eu că nu i-a venit încă vremea să reprezinte o carte de căpătâi a artiştilor dirijorii… Poate peste vreo 15-20 de ani el va fi valorificat, sau evaluat, la valoarea lui. În afară de aceasta, mai există un aspect pe care îl moştenesc de la Mama. Am susţinut şi susţin foarte mult, ca şi maestrul Ion Vicol, profesorul meu, am susţinut foarte mult ca tot ceea ce fac să se dăruiască spre amintire copiilor – copiilor la modul simbolic, adică studenţilor mei, dar în primul rând plecând de la copiii mei, de la Noemi şi Ion (care astăzi are concert la Berlin). Asta s-a concretizat şi în cele peste 40 de discuri înregistrate. Vreo 35 în ţară, dar avem în Japonia, în America, în Germania sau în alte ţări unde s-au făcut în aşa fel, încât… "s-a făcut ca să se facă". (...)
Aş mai adăuga, pe lângă asta, aspectele didactice ale activităţii Madrigalului. Nu întâmplător cred eu că Madrigalul a putut fi realizat şi împlinit tocmai la Conservator pentru că eu, fiind la începuturi  "învăţător", tot timpul am reflectat la ceea ce rămâne copiilor mei, după mine, pentru urmaşi. Pe de altă parte, ambientul conservatoricesc a fost pentru mine, respectiv cu profesori ca maestrul Ion Vicol, maestrul Ioan Chirescu, maestrul D.D. Botez, spaţiul spiritual unde, învăţând, ajungi la lucruri ce nu pot fi niciodată uitate.

UN MARE MOMENT

• Mi-aţi spus cândva tot ceva care nu se poate uita: aflându-vă la Corala "Carmen" condusă de Ioan D. Chirescu, l-aţi văzut şi pe Enescu…

Eu chiar am şi cântat sub bagheta lui Enescu! Era la Sala "Patria", altădată "ARO", când Ateneul încă se repara după război. S-a cântat "Damnaţiunea lui Faust"şi "Simfonia a IX-a". Vreau să spun că, într-un concert condus de Mihail Jora, la "Preludiul la unison" Enescu se aşeza în orchestră şi cânta alături de instrumentişti. Un alt mare moment pe care nu trebuie să-l uităm a fost "Dublul" de Bach în care Menuhin a susţinut vioara întâi şi Enescu vioara a doua.(...) N-au cum să se uite astfel de momente, pentru că sunt unicate, aşa cum nu pot să uit modul în care ne povestea Enescu, între repetiţii, despre timpul petrecut la Paris. Se aşeza la pian şi acompania sau dădea tonul… şi ne povestea. Poate chiar gândind la acele timpuri, în concertul de la Palatul Cantacuzino, în timpul festivalului din acest septembrie, Omagiul adresat lui Enescu l-am îmbinat cu muzica şi cultura franceză, de la care s-a adăpat şi care l-a format în bună parte. A fost o manifestare organizată de minunaţii realizatori de la Radio România Muzical "George Enescu", urmând superba idee a directoarei postului, Mihaela Doboş. În amintirile mele legate de Maestrul Enescu se regăseşte şi un moment din 1941, când am venit cu maestrul Vicol şi cu corul Şcolii Normale din Buzău pentru o emisiune de colinde la Radio şi ne-a dus dirijorul nostru la Ateneu, unde Maestrul repeta un concert. Era deja marcat de vârstă… Făcea observaţiile cu voce gravă, lucra cu o pasiune deosebită… Ce frumos s-a purtat cu noi, ca şi cum am fi fost copiii lui! (...) Se zice acum "permanenţa autoexigenţei". Formula este o alta: tot timpul vieţii nu gândeşti, nu trăieşti altceva. La mine pare curios şi poate nici totalmente moral, dar prima mea frământare a fost ceea ce pot face cu Madrigalul. Iar de-abia alături, alături, dar foarte aproape, familia; cu dragoste şi cu tot ceea ce impune relaţia dintre un tată şi doi copii şi soţie, să-mi fie sănătoşi cu toţii. Dar eu am fost obsedat, nu prea-mi place cuvântul, mai bine-zis am fost dăruit de soartă acestei preocupări care… nu ştiu nici acum cât am făcut şi cât fac. Mulţumire totală nu există!

PERFECŢIUNE
Întrebarea pe care personal mi-am pus-o şi continuu să mi-o pun este aceea dacă desăvârşirea trebuie neapărat considerată perfectibilă. În principiu cred că nu. Dar asta nu mă împiedică să cred cu tărie că specificul neamului românesc cuprinde şi potenţialul unor asemenea încercări. Cine va face aceasta? Cum va trebui să fie înzestrat omul care să ducă la bun sfârşit întreprinderea de perfectare a acestei perfecţiuni paradoxal perfectibile?

• Satisfacţia totală… Totuşi, aţi continuat ceea ce faceţi de decenii: să reprezentaţi România în lume. Aţi fost de-a lungul timpului în cele patru zări, dacă mă gândesc de la Japonia la Europa sau cele două Americi. Acum, în 2005, eraţi între amfiteatrul antic din Turcia şi concertele din Japonia. Este o imensă diferenţă şi ca ambient şi ca ascultători...

În Turcia, la Effes, întreaga problemă psihică şi morală era prezenţa spirituală a Fecioarei Maria, dincolo, la Santory Hall, era o atmosferă mai… protocolară. Chiar dacă pe mine nu mă impresionează asta în sensul atitudinii faţă de muzică, simţeam că era o manifestare amplă, aproape 130 de ţări participante. În sală se afla şi preşedintele României, alături de alţi reprezentanţi, ceea ce îmi dărea senzaţia a ceva de felul "Ăştia suntem noi, printre voi!". Dincoace, în apropierea mormântului Fecioarei Maria, la Effes, ne prosternam. (...)

TURNEE

• Spuneţi-mi, când aţi avut concerte în lume, din punct de vedere al artistului, între Japonia, Turcia – experienţele mai recente – sau Mexic, Luxemburg, din perspectiva dumneavoastră atitudinală aţi simţit nevoia unui alt tip de adresare, în funcţie de ei, de cei care vă primeau?

Sunt printre acei fericiţi – sau amărâţi – artişti care nu se pot situa adoptând o superioritate de atitudine faţă de un popor în privinţa receptării fenomenului artistic. Mie mi s-a părut, fie că eram în America de Nord, sau în America de Sud, sau în Japonia, sau în toată Europa, că pot exista oameni care recepţionează puţin diferit, dar atitudinea lor eu o judecam după liniştea şi concentrarea, mai ales psihică, pe care o simţeam din partea ascultătorilor. La un colegiu japoneaz sau în splendida sală Santory Hall, celebra sală unde a dirijat şi Karajan, am încercat aceleaşi sentimente între omul care vine îmbrăcat special pentru concert sau şcolarii care asistau. De asemenea, n-am simţit deosebirea între un concert în aer liber – ca la amfiteatrul din Turcia, în Italia, la Taormina – sau o sală. Îmi reproşam chiar că nu sesizez aspectul acesta, că este afară, că este într-o încăpere. Când cântam, eu receptam ceea ce simţeam nevoia să dăruiesc, ca să nu spun chiar că trebuie să mă spovedesc.

STARE

• Dar între o catedrală – la Roma, Vatican, de exemplu – şi o sală de concerte la Paris? Care este totuşi deosebirea? Aţi simţit totuşi o altă stare?

Asta nu! Am simţit însă "diferenţe de sonoritate". Într-o biserică, într-un auditorium, problemele de rezonanţă, atât de discutate, au şi ele importanţa lor şi fixează o anumită deosebire, dar, aşa cum nu îl vedem pe Dumnezeu, şi el este peste tot, aşa a fost pentru mine, în orice împrejurare, trăinicia şi marea frumuseţe a muzicii. Nu este nimic fals în ce îţi spun, o fac cu toată sinceritatea. După ce Pieta a fost împuşcată la Vatican, noi am cântat acolo într-un alt fel, pătrunşi de atmosfera acelui loc înalt.

• Întotdeauna când conduceţi un concert, cântaţi cu madrigaliştii şi, totodată, simţiţi publicul. Simultan! Cum faceţi asta?

Nu fac ceva în mod special!

• Aşa sunteţi…? Aşa trăiţi muzica?

Aşa sunt! În momentul în care dirijam privind coriştii sau, de multe ori, cântând cu ochii închişi, să zicem, eu simţeam aproape în acelaşi timp, simţeam cum eu sunt în fiinţa lor şi ei sunt în fiinţa publicului. La mine este aşa: de aici, de la ochi, la madrigalist, de la madrigalist la public, de la public la mine. Se închide circuitul, în spate am o "luminiţă de acar", simt întotdeauna şi văd în sală, sesizând continuitatea sau discontinuitatea înlănţuirilor artistice. (...)

• Extraordinar! Se face o frăţie cu toţi oamenii, o sinteză, o simbioză

Exact. Mai bine spus, o simbioză. Senzaţia că poţi să creezi ceva. Eu cred profund că ceea ce este adevăr în comunicarea muzicală nu are paravane sau piedici, merge direct. Ce este din inimă merge la inimă, ce e din cap merge la cap. Ruga către Dumnezeu, dacă este adevărată, acolo este şi Dumnezeu.

• Mă simt obligat să privesc spre cei care vă înconjoară, ar putea fi numiţi discipoli, corişti, mai degrabă "madrigalişti"… Într-un fel, ei nu mai sunt ca noi, ceilalţi. Fac parte dintre Iniţiaţi. (...)

În artă există realităţi complexe şi obiective. Ce-i subiectiv e modul şi gradul în care te apropii de ele. Pe această cale convingi mai mult sau mai puţin, cu cât eşti mai aproape de esenţă. Adevărul învinge, aşa cum învinge trimisul lui Dumnezeu când taie cu toiagul marea în două.

• Reprezentaţi, prin tot ce aţi realizat de-a lungul vieţii, lucrarea unui căutător al comorii nepieritoare a adevărului. În sinteză, cred că ar putea fi încheiată această întâlnire de suflet cu o definire a ceea ce înseamnă, pentru Marin Constantin, ADEVĂRUL.

Desigur, răspunsul este fascinant, întrucât adevărul real sau ireal, subiectiv, obiectiv sau absolut, oricum izvorât din compoziţie, nu apare în muzică, în viaţa interpreţilor, decât numai atunci când propunerea interpretativă, ce-ţi aparţine, situează auditoriul într-un perimetru psihic în care să nu poată accepta o altă versiune; să excludă orice dubiu în momentul respectiv, încercând plenitudinea trăirii. Pentru mine este clar că nu sunt deloc rare cazurile în care adevărul poate pătrunde în structura umană şi pe alte căi decât cele raţionale; ba chiar, în cele din urmă, nu pot scăpa de aceasta nici auditorii care pretind sau revendică primatul emoţiei intelectuale. Mie îmi este limpede că este imposibil ca acest univers să se limiteze la ceea ce ştim despre el, fie pe filonul evoluţionismului, fie pe cel al creaţiunii, iar acesteia din urmă eu îi acord întâietatea. Numai dumnezeirea din noi ne indică Steaua Polară a adevărului din Sunet.

UN DAT AL FIRII

• Şi în lumea lui, spovedania, şi nu preotul, te iartă de păcatele săvârşite… iar în raza sunetelor, după ce apune Soarele, orice licurici se poate crede succesor…

Aşa a fost să fie! Eu aşa l-am simţit, ca un dat al firii, în lumea miracolului şi al sensului divin. Trăiesc cu credinţa că cine deţine un potenţial benefic sau un bogat patrimoniu estetic uman trebuie să-l dăruiască pretutindeni şi creştineşte printre semeni, să-l răspândească. Altfel… moare neîmpăcat… ca un neîmpărtăşit…! (...)