Accent dulce

27 Oct 2008 • 00:00

Pe Marina Voica o ştiu încă de la debutul în televiziune. Fetiţa cu chip de liceană şi cu accent slav în cânt şi în rostirea textului a impresionat pe toată lumea.

Mi-aduc aminte că vara, la Mamaia, mergeam împreună cu prietenii noştri la Restaurantul Modern ca să o ascultăm pe Marina Voica acompaniată de orchestra lui Horia Moculescu. Stăteam pe terasă, în aer liber, se cânta live, se dansa, era superb. Mai târziu, când prezentam concertele şi spectacolele Orchestrei de Muzică Uşoară a Radiodifuziunii Române la Sala Radio sau prin ţară, tot aşteptam să o văd şi pe Marina. Era atât de elegantă nu numai în vestimentaţie, ci şi în comportament. Dar ea apărea sporadic, în funcţie de starea relaţiilor noastre, mai calde sau mai reci, cu vecinii noştri de la Răsărit. Era greu pentru oricine, dar mai ales pentru o artistă ca Marina, căreia i se frângeau aripile din motive absurde. Am aflat apoi că a părăsit ţara împreună cu soţul său. Nu mi-a fost greu să înţeleg de ce... Drumurile noastre aveau să se intersecteze mult mai târziu.

SUCCES. L-am cunoscut la acea vreme pe soţul ei într-un moment de grea cumpănă. Bărbatul meu, Nicolae Ţăranu, a fost doborât de o viroză urâtă şi trebuia să plece în Germania, unde cânta cu Filarmonica din Dresda, în cadrul spectacolului “Goldenne Notten”, transmis live în toată Europa. Policlinica ARTE a trimis la noi un domn tânăr, prezentabil, care s-a recomandat dr Viorel Teodorescu. A venit zilnic la soţul meu, care a urmat un tratament foarte dur, iar după patru zile nu mai avea nimic. Era soţul Marinei Voica... La începutul anilor ’90 am încercat să readuc pe micul ecran valorile noastre artistice aproape uitate datorită avalanşei de interpreţi străini şi muzică occidentală. Am realizat emisiunea “Un zâmbet pentru vârsta a treia”, iar printre primii invitaţi a fost Marina Voica. Intuiam surpriza reapariţiei ei şi succesul ediţiei de atunci, dar abia atunci am descoperit farmecul conversaţiei cu ea, sinceritatea, francheţea şi inteligenţa sa. Începuse să compună singură şi să scrie şi textele. Am avut apoi multă vreme să ne petrecem verile şi timpul liber în căsuţa noastră de vacanţă de la Breaza. Loc mirific, unde se mutase şi Marina, părăsind definitiv Bucureştii.

Cu ocazia lungilor noastre discuţii mi-a mărturisit că atunci când a aflat că soţul său nu mai are nici o şansă de vindecare a riscat totul pentru a se întoarce în ţară. Pentru ca el să moară printre ai lui. Nu regreta, deşi a avut atâtea probleme cu oficialităţile, care i-au interzis vreme de şapte ani orice apariţie. Nu şi-ar fi găsit rostul printre străini şi a vrut mereu să rămână în ţara care a adoptat-o, unde să trăiască alături de prieteni şi de publicul său. Sunt fericită că am avut şi am ocazia să cunosc un om ca Marina, cu care să pot discuta despre artă, cultură, muzică, istorie şi despre viaţă, dar şi să constat cât de lucidă, pragmatică, ambiţioasă şi răzbătătoare este.

INTELIGENŢĂ. “Ascultând-o am avut sentimentul că în faţa mea se află mereu «un artist complet». Prin cântec, Marina Voica ne vorbeşte cu toată fiinţa ei. Privirea, gestul delicat, costumaţia aleasă cu grijă, prezenţa scenică şi dansul atunci când piesa le cere şi mai ales cuvântul său se contopesc ca într-un creuzet. Cântul ei le înnobilează pe toate şi le transformă în sentimente umane. Cred că un interpret ajunge la o asemenea performanţă numai dacă este dublat de o inteligenţă artistică deosebită. Iar faptul că Marina şi-a îmbogăţit repertoriul cu propriile-i compoziţii – muzică şi text – dovedeşte o dată-n plus că ne aflăm în faţa unei artiste desăvârşite”, spune Nicolae Ţăranu despre Marina Voica.

“Avea o candoare şi o sinceritate uimitoare, vibra cu toată fiinţa ei şi nimic nu părea ostentativ. La vreo doi-trei ani după ce eu însămi am intrat în televiziune, o prezentam cu mare plăcere, ştiind cât de mult o iubea publicul spectator. Apărea des la televiziune, dar nu ne-am cunoscut atunci, căci studioul din care transmiteam era altul decât acelea unde se filmau spectacolele de muzică, teatru şi divertisment”