Ofrandă fără căntec timp de 18 ani

Datoria işi cere dreptul. Din harul primit de la Dumnezeu trebuie să facă dar. Se va dărui din nou, intrucăt mai are multe de dat.

S-a refugiat in amintiri. Timpul parcă a impietrit pentru Naarghita. Ar vrea să aibă din nou viaţă. Virtutea a fost singura ei prietenă, care i-a ţinut companie in aproape două decenii de supravieţuire in "temniţa" tăcerii. După multe indoieli, căutări, constatări a ajuns la concluzia că este momentul să se elibereze, să vadă lumea. Dacă e să ascultăm ce spunea aristocratul suedez Axel Oxenstierna, atunci putem considera că Maria din Vrancea are o putere de neinvins. "Virtutea este fiica cerului; fericit cel ce o cultivă din copilărie. Acela işi petrece tinereţea fără tulburări, bărbăţia fără nelinişte şi bătrăneţea fără remuşcări. El se bucură de o linişte necunoscută celor mai mulţi oameni, şi printre ei este singurul care ştie ce inseamnă a fi mulţumit. El n-are pentru lucrurile lumeşti decăt un respect proporţional cu valoarea lor; toată atenţia lui, toate dorinţele lui sunt indreptate spre bunurile sufleteşti care nu sunt supuse schimbării. El este bogat fără să aibă bunuri, căci comoara lui e inestimabilă; el este de o mare frumuseţe, căci viaţa lui e fără nici o pată; şi, in fine, el n-are să-şi dorească nimic pentru că el posedă toate bunurile. Valoarea lui e extraordinară şi puterile lui de neinvins".

Jurnalul Naţional: Ce dezamăgire aţi avut de v-aţi retras in spatele cortinei?

Naarghita: Nu este vorba de nici o dezamăgire, deoarece nu m-a trădat nimeni niciodată. Am suferit insă pierderea celor mai preţioşi oameni din viaţa mea: compozitorul indian Jaikishan, actriţa Nargis, pe care romănii au cunoscut-o in filmul "Vagabondul", doamna Indira Gandhi, Raj Kapoor, un om de cultură remarcabil, mama mea dragă - Aneta - şi maestrul Sile Dinicu. Am dat tribut acestei pierderi 18 ani de tăcere, fără a cănta. Este un gest care poate fi etichetat de unii ca un sacrificiu inexplicabil pentru cariera mea muzicală. Dacă este aşa, eu mi l-am asumat. Aceştia au fost oamenii cei mai importanţi şi mai minunaţi din viaţa mea care m-au ajutat să-mi construiesc cariera. Din fericire, imi dau seama că mai am prieteni şi admiratori. Nu sunt singură.

Ce vă mai amintiţi despre debutul dumneavoastră la teatrul de revistă?

Patru ani am făcut studii de coregrafie la Palatul Pionierilor. Imi plăcea să dansez şi visam să ajung pe scenă. Am fost primită la Teatrul "Constantin Tănase" şi am debutat ca figurant in corp-ansamblu in 1956. După un an, in 1957, in spectacolul "O seară la estradă", am căntat prima dată un căntec indian - "Chand" ("Luna"), din filmul "Vagabondul". Am avut succes. Publicul cerea mereu piesa. Pentru a justifica muzica mea, regizorul Nicolae Dinescu a ataşat la sfărşitul unui spectacol un tablou numit "din muzica popoarelor". Am avut un succes nesperat, cu multe bisuri. Mi-aduc aminte cu multă bucurie de succesul la public cu maestrul Sergiu Malagamba, care mi-a orchestrat piesele pentru un alt spectacol de la grădina "Boema". Ce frumoase erau verile acelea. Bucureştenii se distrau copios.

"Maestre, trebuie să sune ca la indieni!"

Căt de important a fost rolul pe care l-a jucat pe scena vieţii dumneavoastră Sile Dinicu?

Mare muzician, dirijorul Sile Dinicu a fost un adevărat "magician al baghetei" la inregistrările pieselor mele cu Orchestra Radio-Televiziunii Romăne. Domnia sa imi orchestra piesele propuse de mine. Lucrai cu el foarte uşor. Greu era să te accepte, apoi totul mergea de la sine. Primea orice propunere. Eu veneam cu tot felul de pretenţii muzicale, specific indiene. I-am cerut sitar, mandolină, havaiană, banjou... "Maestre, trebuie să sune ca la indieni!" Se enerva puţin, dar căntărea totul, accepta şi cerea instrumentele. Glumea tot timpul. N-am să uit apelativul "tată" cu care ne alinta pe toţi. Işi iubea enorm oamenii din orchestră. Il chinuia pe domnul Cornel Meraru, care era un extraordinar interpret şi care "prindea" din zbor toate aceste comenzi speciale, specifice muzicii altei civilizaţii. In India am constatat că ceea ce făcuseră ei pentru repertoriul meu ii "uimea" pe specialiştii din casele de discuri de departe. Se spunea că piesele orchestrate şi dirijate de Sile Dinicu surclasau performanţele Orches-trei cinematografiei indiene, care funcţiona cu 110-130 de instrumentişti şi cu cinci dirijori pentru fiecare compartiment de instrumente. După ce ne-a părăsit Sile Dinicu, ultimele mele 40 de căntece au fost orchestrate şi dirijate de domnul Meraru, care a continuat să "folosească" elementele specifice muzicii indiene, căntănd la instrumentele cerute de partitură.

Contract la Carnegie Hall

De ce n-aţi trecut la religia hindusă şi aţi rămas la cea ortodoxă? Aveţi o inimă de indiancă, dar n-aţi adoptat şi religia poporului indian.

Am inimă de romăncă! Rădăcinile mele sunt aici. Muzica indiană a fost pentru mine un "vis" şi un "pariu cu India". Acolo nu era acceptată ideea că cineva din afara spaţiului cultural indian poate da formă, glas, fior, trăire căntecului şi mişcare muzicii indiene... Eu am reuşit! Am ajuns la New Delhi, la invitaţia doamnei Indira Gandhi, care a fost uimită şi incăntată de interpretarea mea, după un eveniment comentat mult in India: călătoria Beatles-ilor in Ţara Gangelui, pentru meditaţie şi inspiraţie din cultura milenară indiană. Am citit in ziarele locale că multor indieni nu le-a plăcut interpretarea lor la sitar in căntecele indiene, socotind-o "fadă". Din fericire, eu am avut o primire prietenoasă din partea ziariştilor şi a publicului indian. Poate pentru că am fost mai fidelă specificului lor naţional multisecular. Nu ştiu dacă e o performanţă laudativă sau nu. Le-am respectat doar tradiţiile şi, dacă s-a putut, să fiu şi originală intr-un anumit fel, şi performantă... Oricum, m-a bucurat că indienii considerau că le "reprezint muzica" mai bine decăt unele căntăreţe de-ale lor. Asta mi-a conferit o anumită "unicitate". Asta mi-a adus şi un contract la Carnegie Hall. Păcat că, aici in Romănia, nu mi s-a aprobat acel turneu programat in cinci continente."Riscam să mă usuc prin repetare"

Căt la sută din viaţa pe care o trăiţi sunteţi romăncă?

100%.

Ce aţi făcut in toţi aceşti ani, de cănd aţi renunţat la carieră?

Am stat cu mine insămi. Aveam nevoie să mă cunosc pe mine, pe cei din jurul meu. Am fost mereu in turnee şi nu am avut timp liber pentru viaţa mea. Căntam doar cu pasiune, cu dăruire. Asta se intămplă tuturor artiştilor, nu numai mie. Nici oraşul in care căntam nu apucam să-l vizitez. Din autocar intram direct in scenă. De pe scenă, noaptea tărziu, la hotel. Măncare... pe apucate. Publicul era admirativ, dar intr-un fel nemilos cu bisurile cerute. Nu glumesc dacă vă spun că pe locul unde căntam, lăsam adesea urma transpiraţiei care curgea pe mine din cauza emoţiilor, a efortului, a pasiunii cu care răspundeam aşteptării publicului. Aveam un contract cu Teatrul de estradă din Ploieşti, prin 1976, cănd am susţinut timp de o lună căte trei concerte pe zi, in săli mici, arhipline. Mi s-a spus că am salvat salariile oamenilor din teatru. Apreciez că am căntat in peste 15.000 de concerte. N-am avut viaţă personală, nici mondenă. Casa mi-a fost refugiul, locul de refacere şi de studiu. O terorizam pe biata mamă. Norocul ei că broda şi trebuia să dea comenzile la cooperativă. Mă lăsa in pace să fac vocalize continuu. Iarna ingheţam de frig prin hoteluri, vara muream de cald. Am căntat sub egida majorităţii teatrelor şi filarmonicilor din ţară, chiar şi alături, in program, de mari ansambluri folclorice, cu orchestra condusă de maestrul Sile Dinicu şi in regia muzicală a lui Alexandru Părlea, un profesionist de excepţie. Intr-o zi, după ce mi-am pierdut mama, m-am trezit intr-un dialog cu mine insămi. Viaţa se scurgea repede, iar eu riscam să mă usuc prin repetare. Nu mai aveam timp să aprofundez ceea ce se intămpla in jurul meu. Visul indian pierise in neant. Din 1977 nu am mai avut viză de ieşire peste graniţă.
Oamenii mei dragi plecau unul căte unul in lumea stelelor. Am simţit că trebuie să mă retrag şi să recuperez lumea cărţilor, a discurilor mele, să mă refugiez in amintiri. Aş vrea să intorc acum clepsidra, după 18 ani, să pun timpul să curgă din nou şi pentru mine. In această perioadă de "retragere" am citit mii de cărţi, am invăţat multe lucruri despre viaţă, filozofie, muzică clasică, destin şi despre forţa voinţei umane. M-am uitat cu atenţie la oameni. Mi-am dat seama că trebuie să fac o diferenţiere clară intre mine ca om şi mine ca artist. După multe indoieli, căutări, constatări am ajuns la concluzia că este momentul să văd iar lumea, căutănd-o pe aceea care merită.

Vă doriţi să reveniţi in lumina reflectoarelor? De ce? Cine sau ce v-a convins?

Mi-am propus să revin in faţa publicului, in etape. Nu mă grăbesc. Nu m-a convins nimeni. Nu era nevoie. Visul meu indian din adolescenţă trebuie să devină acum "altceva". Poate că ar trebui totuşi să spun că am primit un impuls din partea cătorva prieteni fideli. Este adevărat că atunci cănd Dumnezeu iţi dă har, ai datoria să faci ceva din acest dar. Să ai contribuţia ta. E nevoie de dăruire şi de efortul creativ. Cred că oamenii au nevoie, mai mult ca oricănd, de comunicare. Dacă pot comunica prin muzică este minunat! Simt că vechea chemare reinvie...
Purta cu ea o punguţă cu pămănt romănesc

Aţi făcut un film in Ţara Gangelui?

Proiecte am avut. Ar fi trebuit să joc alături de tănărul actor Shashi Kapoor, fratele lui Raj Kapoor. Aveam un rol pozitiv. Ştiţi cum era in filme: fata bună şi fata rea. Aveam de căntat şi căteva căntece. Era un scenariu inspirat chiar din viaţa mea. O străină, fiica unui ambasador, se indrăgosteşte de un indian. Eram in tratative cu un cunoscut producător indian, T. Prakash Rao. Am reuşit la toate probele de film. Ziarele au scris despre acest lucru. Mi-au publicat fotografii. Dar n-o să credeţi! Una-i arta şi propunerile artiştilor şi altele-s formalităţile necesare de a lucra acolo. Nu puteam să primesc oficial bani, aici in ţară, fără drept de lucru, aprobat acolo. Ca cetăţean străin nu am primit acest drept in India. Am refuzat să lucrez neoficial şi gratis. Dacă aş fi fost insă indiancă şi aveam contract, aş fi primit milioane de rupii pe film. N-a fost să fie...

Cum vă aşteptaţi să vă primească publicul de ieri şi de astăzi?

Am mari emoţii in le-gătură cu această intălnire. Mă străduiesc să vin in faţa publicului cu aceeaşi dragoste pentru muzică, pentru oameni, cu aceeaşi dăruire şi respect, ca intotdeauna. Au trecut atăţia ani, au apărut alte generaţii care nu mă cunosc. Poate că unii vor dori să revadă adolescenta de altădată. Eu nu cred că "infăţişarea" este primordială in comunicarea dintre artist şi public. Continuu să cred că frumuseţea interioară, bunul-simţ, dragostea pentru valorile reale, modestia şi smerenia, muzica cu mesaj pot trece de toate barierele. Aşa m-a menit Dumnezeu, aşa m-a făcut şi educat mama, aşa vreau să rămăn, aşa vreau să vin in faţa publicului. Este prezentul meu continuu pe acest bulgăr de pămănt. Cred cu tărie că ăsta e destinul meu. Am purtat intotdeauna cu mine o punguţă cu pămănt romănesc şi un steguleţ romănesc. Indienii m-au iubit şi din acest motiv. In copilărie, viaţa a fost destul de vitregă cu mine. Era război. Vremuri grele. Părinţii au divorţat. O vreme m-a crescut bunica. Numai la insistenţa mea, pe la nouă ani am reuşit să ajung la Bucureşti, să-mi reintălnesc mama şi familia. Apoi, ca intr-un vis frumos, mi-am construit o carieră strălucitoare, destul de neobişnuită. Viaţa mea a trecut iute, anii au zburat pe nesimţite. Epuizată de atătea turnee, sfăşiată de pierderea celor mai dragi fiinţe, toată strălucirea vieţii mele a pălit, viaţa de confort a dispărut. Boala şi plecarea mamei m-au indepărtat de scenă. Veniturile s-au anemiat. M-am trezit singură. Totul s-a spulberat in jurul meu. Maturizăndu-mă brusc şi dureros, am simţit acut nevoie de linişte, de reculegere. Trebuia să renunţ la basmul pe care-l trăisem pănă atunci. Viaţa din jurul meu era extrem de agitată. Istoria ţării făcea o cotitură de destin. Mi-am văzut cu alţi ochi contemporanii, pe care-i cunoscusem numai sub lumina reflectoarelor. Acum percep altfel oamenii, cu durerile şi bucuriile lor. Şi India s-a schimbat.
Violenţa din viaţa de zi cu zi este un motiv care mă determină să revin. Ştiu că este un act de curaj. Nu-mi garantează nimeni că voi avea iar succesul de odinioară. Vreau să trăiesc şi această experienţă. Am fost liber profesionistă, cum se spunea pe vremuri. Neavănd carte de muncă, asta inseamnă că la ora asta nu beneficiez de nici un fel de protecţie socială. Traiul modest, fără averi şi strălucire din ultimii 18 ani, m-a invăţat mai mult decăt pogoanele de flori şi uralele de admiraţie de pe stadioane, decăt luminile de pe platourile de filmare, decăt covorul roşu. Muzica rămăne insă la fel de inălţătoare...

Mulţumim doamnei Ioana Bogdan, fără de care acest interviu nu s-ar fi realizat