Calul care arăta ca dracu'

Dumitru Mardare ve­ni­se la târg să cum­pere o icoa­nă a Maicii Dom­nului care plân­gea dintr-un singur ochi. Erau şi icoane în care Maica Domnului plângea cu amândoi ochii, ba chiar îşi sufla şi nasul, numai că acestea erau foarte scumpe. Bani avea, nu se punea problema.

Numai că lui îi trebuia o astfel de icoană pentru bunică-sa, care visa în ultimul timp râuri de sânge în care înotau cai albi şi, la sfatul unei vrăji­toare, îl bătuse la cap pe Dumitru să-i ia o icoană a Maicii Domnului plângând. Se temea grozav că respectivii cai se vor îneca şi, din cauza asta, se trezea dimineaţa extrem de obosită. După cum îi zisese vrăjitoarea, dacă punea în încăpere icoana Maicii Domnului plângând, caii aveau să ajungă înot pe malul celălalt al râului.

Cum însă bătrâna nu vedea bine, Dumitru Mardare socotise că n-avea să-şi dea seama că Maica Domnului plângea doar cu un singur ochi. Când intră în târg i se întâm­plă un necaz. Tocmai atunci ieşea o căruţă trasă de un cal nervos. În spatele lui Dumitru Mardare venea, ţinut în lanţ, un urs care făcea giumbuşlucuri. Ridicat în două picioare, cu o pălărie de american deschizând uşa unui bar, ţinea în colţul gurii un trabuc din care trăgea cu gesturi subţiri. Calul celeilalte căruţe se sperie grozav. Huluba zvâcni în sus şi îi rupse calului său pieliţa din jurul ochiului.

Nu-i scosese ochiul, dar rana sângerândă, asupra căreia năvăliră imediat muştele, îl făcea înfricoşător. Dumitru Mardare ştia un veterinar undeva, în cealaltă parte a oraşului. Des­hămă calul şi, urcând pe el călare, o luă spre veterinar.

Pe unde treceau cei doi, Du­mitru şi calul, femeile se dădeau în lături, ţipând de spaimă. Când se dumireau despre ce-i vorba, se năpusteau asupra celor doi porcăindu-i. Dumitru Mardare nu se sinchisea. În definitiv - îşi spunea -, ce vină avea el că ursul ivit pe neaşteptate speriase calul ce­lălalt şi că al lui, în loc să se fe­reas­că, se vârâse ca prostul în hu­lu­ba căruţei?! - Muieri proas­te!, concluzionă el, scuipând dis­pre­­ţuitor şi, înfigându-şi călcâiele în burta calului, o luă la trap.

Când ieşiră de la veterinar, calul arăta şi mai groaznic. Substanţa albă, cu care-l dăduse ve­te­ri­narul, îi acoperea toată falca, în mijlocul căreia sângera şi mai tare rana. Tot călare, Dumitru o luă înapoi spre târg. Nu ştiu de ce, dar întâmplarea îl făcu melanco­lic. Nu mai zori calul. I se făcuse milă de durerea pe care o încerca acesta. Şi astfel, în timp ce potcoavele făceau ţac-ţac pe pavajul străzilor, Dumitru Mardare se bălăngănea într-o parte şi-n alta ca şi cum ar fi fost mort. Nu era însă mort. Era doar cufundat în gânduri, cum se întâmplă când te apucă oboseala. De la accident se zbuciumase rău de tot, şi acum, că rezolvase pro­blema, îl lovise oboseala.
Se gândea că e secetă. Apa râului o să scadă şi astfel o să aibă necazuri cu cămila, cum­părată de la un circ ambulant în trecere prin sat. Când o s-o ducă la apă, cei din sat îi vor face scandal, zicând că ditamai cămila va bea apa unei cirezi de vaci.

Gânduri negre îi veneau şi în legătură cu o porumbiţă călă­toare, plecată cu vreo săptămână în urmă pe ruta Popricani-Sydney, cu escală într-un atol din Pacific, şi care nu se întorsese încă. Trebuia să trimită un e-mail la Interpol, Departamentul dispariţii de avioane, pentru a întreprinde cercetările de rigoare. Până acum crezuse că mai e încă în viaţă. Acum, sub puterea me­lancoliei abătute asupra lui, era convins că murise. Cine ştie pe ce pământ străin o zace, săr­mana!, îşi şopti el, gata să izbu­­nească în plâns. Şi ar fi izbucnit dacă, între timp, calul, văzând că stăpânul e pierdut în gânduri, nu s-ar fi oprit în dreptul unui castan, decis să-i rupă o creangă cu botul.

- Nea boală!, zise Dumitru Mardare, brusc trezit din gânduri şi-i administră un pumn peste bot. Calul se depărtă de castan, nu înainte însă de a lua creanga râvnită.

Dumitru Mardare se întoarse la gândurile sale. Aşa, cufundat într-ale lui, ajunse pe o stradă pustie, măr­ginită de plopi. Departe, la ca­pătul ei, se înălţa un murmur ne­desluşit, arar întrerupt de şuie­răturile unui ţignal.

- Cine ştie ce accident s-o fi petrecut?, zise Dumitru Mardare şi dădu pinteni calului.

Câteva minute mai târziu, la finişul Concursului de motociclism se petrecu un lucru cu totul şi cu totul ciudat. Iscate de femei, vorbele aveau să bântuie câtva timp oraşul, după care dispărură. O dată cu ele se pierdu în uitare şi întâmplarea de la Concurs. La un moment dat, agentul de Circulaţie Isidor Tăbăraş în­cre­meni ca lovit în moalele capului şi scăpă ţignalul din gură. Ţignalul se rostogoli cu zgomot pe asfalt până la picioa­rele unui tânăr pe al cărui tricou scria Fuck you! fără să deranjeze pe nimeni, deoarece nimeni din jur nu ştia engleza. Prins într-o conversaţie cu o tânără a cărei fustă crăpată lăsa se se vadă un şold ispititor, tânărul nu băgă de seamă incidentul. Agentul avea toate motivele să încremenească de uluire. Pe pista de întrecere, amenajată în plin Bulevard, veneau agale, ca la ei acasă, un cal şi un călăreţ. Calul arăta înfricoşător. O pată mare, albă, îi acoperea falca dreaptă, în mijlocul căreia sângera o rană plină de muşte.

Doamnele şi domnişoarele care aşteptau sosirea primilor motociclişti izbucniră în ţipete ascu­ţite. Câteva leşinară de spai­mă. Şi, fără să-şi dea seama, ca pentru a se apăra, prinseră a arunca în Dumitru Mardare bu­chetele de flori aduse pentru bravii câştigători ai cursei.

Şi astfel Dumitru trecu pe calul său beteag, acoperit de flori, pe sub arcul de triumf înălţat pentru motocicliştii învingători.

Ba chiar, zăpăcite de în­tâm­plare, câteva fetişcane în fustiţe scurte, cu maci în păr, se repeziră să-l sărute şi să-i înmâneze Cupa de câştigător al Concursului.

*

Cel cu maŞina strica­tĂ. Prin anii '70, Vladimir Beş­telea, zis Volodea, deşi nu e rus, ci român get-beget, era s-o pă­ţească rău de tot. Mergea cu Dacia sa nenorocită de la Floreşti la Tecuci. Avea de luat un sac cu fasole de la nişte grădinari aşe­zaţi la marginea oraşului. Primea asta în schimbul trudei de câteva zile ca să-i conecteze ilegal la re­ţeaua de curent electric. La ie­şirea din Floreşti, lui Vladimir Beştelea i se înfundă jigleorul. Sări din maşină, ridică iute capota, scoase jigleorul şi suflă în el ca într-un fluier.

Maşina o luă din loc, e drept, după câteva hârâieli cavernoase. La vreun kilometru după, prostindu-se de-a binelea, trase pe dreapta şi opri motorul, pentru a vedea dacă mai porneşte.

Nu mai porni.

De data asta nu din cauza jigleorului, în care suflă din nou, dar degeaba. Cum şoseaua era niţel în pantă, împinse maşina din marginea drumului, se urcă iute la volan şi, în timp ce prindea viteză, răsuci cheia de contact.
Motorul porni să păcăne.

Era limpede că nu-şi mai putea permite de acum încolo să oprească. Ba mai mult, pentru ca motorul să nu moară, trebuia să-l tureze la maximum, ceea ce nu se putea decât apăsând pe accelerator. Înnebunit la gândul că motorul s-ar putea opri, nu trase maşina pe dreapta înainte de Mărăşeşti, la semnul făcut de cei dintr-un baraj ivit în mijlocul şoselei. N-avea de unde să ştie că la Mausoleu urma să vină însuşi Nicolae Ceauşescu şi că, în consecinţă, toate maşinile erau oprite şi controlate. Dacă ar fi dat ascultare semnului, Vladimir Beştelea risca să rămână pe loc şi să fie obligat din nou să împingă maşina. Trecu astfel în viteză pe lângă miliţienii şi securiştii că­ro­ra nu le veneau să creadă ochilor. După buimăceala dintâi, cei de la Securitate acţionară rapid. Se urcară în maşini şi se luară după el. Cine ar fi avut curiozitatea să vină pe şoseaua spre Tecuci ar fi văzut o Dacie gonind din toată pu­terea motorului rablagit, într-un nor de fum albastru, ur­mată de o coloană de maşini so­li­de, adevăraţi bolizi, făcând semne ameninţătoare cu girofarurile şi sirenele. La vreo câteva sute de metri de Podul de peste Putna, maşina lui Vladimir Beştelea se opri brusc. Nu pentru că Vladimir Beştelea socoti că trebuie să dea curs semnelor, ci pentru că se oprise din nou motorul. Imediat, îl înconjurară toţi cei care puteau aresta un om: miliţeni, securişti, procurori, activişti. Te-ai fi aşteptat să-l tragă jos din maşină, să-l lege burduf şi să-l arunce direct în puşcărie.

Nu se întâmplă aşa ceva.

- Ce faci, măi nene, ai înnebu­nit?, îi zise unul cu o nepăsare mimată. Privirile jucăuşe îl trădau. Vladimir Beştelea se apucă să le explice tărăşenia cu jigleorul. Culmea e că îl ascultară. Mai mult, unul dintre ei, după ce-i porunci să se dea jos, se urcă la volan, răsuci cheia de contact de vreo câteva ori, ascultă cârâitul disperat al motorului, după care coborî, deschise capota, ai o şurubelniţă?, întrebă scurt, luă şurubelniţa, învârti de două ori un şurub, trânti capota, reveni la volan şi răsuci cheia în contact. Motorul porni să toarcă. Respectivul coborî, se frecă pe mâini a spălat şi-i dădu cheia, zicându-i: s-o ia dracu' de mese­rie! După care plecă, împreună cu ceilalţi, lăsându-l pe Vladimir Beştelea prostit de-a binelea. Da, dar cu maşina reparată!