A cânta pentru pietre

Există în sudul Franţei, la Orange, un teatru antic despre care experţii spun că este unic în materie de acustică şi cel mai bine conservat dintre toate edificiile de acest gen rămase din epoca greco-romană.

Acest teatru săpat în mare parte în stâncă a avut şansa de a-şi păstra zidul de fundal  al scenei, ceea ce explică acustica excelentă. "Este cel mai frumos zid al regatului meu", se spune că ar fi exclamat Ludovic al XIV-lea, Regele Soare, când a vi­zitat monumentul. Şi este adevărat că acest "zid de scenă" are ceva cu totul şi cu totul impresionant: înalt cât un bloc de 10 etaje, el pare un altar gigantic, lat de peste 100 de metri, ornat cu statui şi coloane, dar în acelaşi timp plin de găuri şi de nişe misterioase de unde barbarii ultimilor 2.000 de ani au smuls tot ce au putut, de la obiecte sacre la simple blocuri de piatră.

Istoria acestui teatru este plină de gesturi cu înaltă semnificaţie metaforică pentru raporturile dintre artă şi istorie. La sfârşitul evului mediu, de exemplu, în perioada războaielor religioase, locuitorii ţinutului Orange s-au refugiat în teatru  ca într-o cetate. Ba mai mult, şi-au construit case în interiorul teatrului antic, pentru că se simţeau la adăpost în interiorul acestui imens edificiu făcut să găzduiască 10.000 de spectatori. Că teatrul este un refugiu pentru sufletul omenesc, pentru omul în căutare de hrană spirituală, toată lumea ştie. Avem mai puţine exemple însă în istorie de oameni care s-au refugiat fizic într-un teatru, cu tot cu casele lor, ca să scape de violenţă şi barbarie.

Uluitor este şi faptul că acest teatru antic de la Orange găzduieşte unul dintre cele mai vechi festiva­luri din Franţa şi din Europa. Încă din 1876, în acest teatru se organizează, în timpul verii, corale, concerte şi spectacole de operă. În lunile iulie şi august, el devine, în sudul Franţei, unul dintre principalele locuri de pelerinaj artistic, cu zeci de mii de spectatori care retrăiesc, într-un fel, febra şi excitaţia spectacolelor din lumea antică.

Am asistat şi eu în luna iulie a acestui an la o re­prezentaţie cu "Traviata" de Verdi dată în acest teatru. Dar nu despre calitatea acestui spectacol doream să scriu, ci despre marele spectacol uman oferit de pu­blic. Primul şoc l-am avut la intrarea în teatru, când am dat cu ochii de imensa mulţime aşteptând des­chiderea porţilor. Ei bine, prima mea impresie a fost că toţi aceşti oameni erau de fapt în plin exod sau în plină mutare: spectatorii cărau cu ei perne, pături, pulovăre, coşuri pline cu fructe, sandvişuri şi sticle cu apă, iar unii dintre ei şi nişte scaune speciale (fără picioare, dar cu spătar). După primele mele secunde de uluire mi-am dat seama că aceşti obişnuiţi ai teatrului antic nu făceau decât să repete gesturile spectatorilor de acum 2.000 de ani. Altfel spus, oamenii se pregăteau să petreacă o bună parte din noapte pe treptele de piatră ale teatrului şi doreau să-şi asigure un minim confort: să atenueze răceala pietrelor cu perne, să se poată sprijini de un spătar, să se acopere cu o pătură când se lasă puţin frigul sau dacă începe să bată vântul (Mistralul), să aibă la dispoziţie ceva de ronţăit şi de băut dacă li se face foame sau sete...

Un spectacol într-un astfel de edificiu este, de fapt, o călătorie în timp. "Când urc pe scena acestui teatru nu cânt numai pentru oameni, cânt şi pentru pietre", declara într-un interviu soprana Patrizia Ciofi, unanim aplaudată în rolul Traviatei. Superbă frază, ascunzând un adevăr care deseori ne scapă: şi anume că pietrele sunt uneori vii, întrucât sedimentează memorie, fotografiază milioane de gesturi şi înre­gistrează în ele milioane de sunete. A cânta în faţa unor astfel de pietre, discrete, dar încărcate cu peste 2.000 de ani de istorie, reprezintă fără îndoială un exerciţiu tulburător, de intrare în dialog cu fantomele trecutului şi cu fiinţa oamenilor care, trecând prin acest loc, şi-au lăsat acolo ceva din sufletul lor, cum ar fi mici fărâme de emoţie.