A venit Obama – adio, Mark Twain!

De o săptămână, la Washington, a fost o inaugurare prezidenţială în fiecare zi. De o săptămână, Mall-ul care începe la obelisc şi se termină la treptele Congresului e ticsit ore în şir, dimineaţa, la prânz şi seara, de mulţimi care se adună ca să exude entuziasm despre această nouă eră în viaţa Americii. 

"Ce faci azi, Chloe?", o întreb pe fiica mea, studentă la George Washington University. "Mă duc la Mall!", îmi răspunde.

Sunt 20 de grade Fahrenheit pe Coasta de est, şi fiica mea, înfofolită în trei pulovere şi două paltoane, se duce nu la cursuri, ci la Mall, ca să-şi epuizeze entuziasmul, să strige slogane, să cânte cu colegi de facultate, să se fotografieze şi pur şi simplu să participe la un fel de halucinaţie cu ochii deschişi, în care, din zi în zi, Barack Obama e slăvit şi mai mult decât ieri. E declarat şi mai mesianic. Fotografiile lui şi miile lui de pelicule, deja mai multe decât ale ultimilor trei preşedinţi la un loc, se înmulţesc cu fiecare secundă.

Şi din zi în zi, la televizor, osanalele durează mai multe ore şi sunt şi mai îmbătătoare.

E o isterie pe care cei suficient de vârstnici o compară cu cea când s-a anunţat capitularea Japoniei în '45. Ce credeţi? Se afirmă că aceea a fost mai puţin zgomotoasă decât învestirea lui Obama! De ce nu-i victoria lui Obama suficientă ca să readucă lucrurile la normal? Nu ştiu.

"E firesc", susţine fiica mea. "Trăim istoria."

Obama e comparat cu John Kennedy şi declarat mai providenţial decât Lincoln. Cât despre consoarta lui, vocabularul cu care e declarată inteligentă, capabilă şi frumoasă de pică e ameţitor. Se rapsodează orgasmic despre faptul că e suficient de închisă la piele! Halle Berry era prea albă. Idem Oprah. Michelle Obama, în fine, at long last, satisface standardul "black is beautiful".

Poate n-am dreptul să cârtesc: am votat cu Obama.

Dar nu protestez alegerea, ci excesul. Inaugurarea lui Obama va costa 140.000.000 de dolari. Da, aţi citit bine, o sută patruzeci de milioane.           
De cinci ori mai mult decât inaugurarea lui Clinton.

Toate promisiunile de luptă pentru frugalitate au fost date uitării. Prin internet, Obama continuă să solicite bani de la cetăţeni, în timp ce pachetele de salvare ale dinozaurilor industriali se umflă de la zi la zi, criza se adânceşte, iar simţul echilibrului şi al modestiei e de-a dreptul condamnat. Mulţimea aplaudă un circenses fără panem. Şi printre toate celelalte efecte ale oricărei isterii apare şi demenţa militantă. Se cere ca opere literare clasice de Mark Twain, Harper Lee şi John Steinbeck să fie scoase din cartea de citire, fiindcă au folosit cuvântul "nigger".

"Huckleberry Finn", o rapsodie a înţelegerii între rase, o operă pentru care Twain a fost blamat de rasiştii albi, e acum condamnată de rasiştii negri, pentru cuvântul "nigger". Să fie scos "Huckleberry Finn" din programa analitică! Să fie scoase "Să nu ucizi o pasăre cântătoare", şi "Oameni şi şoareci"!

Iniţiativa a fost începută în şcoli de către dascălii negri. Hilar, ţintele sunt operele cele mai liberale ale epocilor respective.

Probabil nu se va ajunge chiar aşa de departe în toate şcolile, probabil Twain va fi salvat în anume oraşe şi zone, şi pierdut în altele. Dar ce contează e spiritul. A scoate autori din şcoală e un act nu numai de cenzură, ci de invazie. Tocmai a fost condamnat pe vecie linşajul fizic. Dar a omorî libertatea în spirit e un linşaj spiritual. Şi nimeni nu-l cere. El e oferit, gratis, de zeloşii politicului corect.

Twain, Harper Lee şi Steinbeck s-ar putea să dispară din cultura curentă a tineretului. 

Oare ce-ar putea duce la dispariţia lui Beyonce, Britney Spears or Oprah? Răspund: nimic.

Pentru că nimic din activitatea ultimilor nu e controversat ori riscat.

Idolii de azi, conducătorii de azi, nu riscă mare lucru în viaţa de toate zilele ori în cauzele pe care le sprijină.

Nici măcar cât a riscat Mark Twain, care a fost ameninţat cu ostracizarea socială, ceea ce nu se poate imagina în cazul unei Oprah ori al unui Obama. Ei sunt political corecţi în esenţă şi nu se vor pune niciodată împotriva curentului, ei sunt însuşi curentul.

Mi-e teamă să analizez prea adânc implicaţiile acestui progres. 

Deci, hai să ne bucurăm că trăim istoria!