Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
România are un handicap major în privinţa amortizării şocurilor, care îşi are originea în nivelul său de dezvoltare, în trăsături structurale nefavorabile. De pildă, ponderea mare a bunurilor alimentare în coşul de consum explică de ce deprecierea monedei naţionale inflamează rapid inflaţia. Pentru economia autohtonă ponderea inferioară a comerţului exterior nu a fost un atu în capacitatea de a rezista la impactul crizei financiare internaţionale. Întrucât deficite de cont curent de două cifre au făcut ca stoparea finanţărilor externe să producă o cădere a producţiei şi, mai departe, a încasărilor bugetare adânci. Când ai un model de creştere bazat pe creditare în creştere rapidă, pe împrumuturi externe şi investiţii adesea speculative, vulnerabilităţile sunt mari.
Suntem departe de condiţiile Maastricht privind rata inflaţiei şi diferenţialul dobânzilor. Din acest punct de vedere, probabilitatea înaltă ca nivelul preţurilor, pe plan mondial, la produse de bază să crească în anii ce vin este un factor extrem de potrivnic. Sute de milioane de inşi din Asia care vor să consume precum europenii pun o presiune extraordinară pe preţuri la "basic commodities" (carburanţi şi alimente). Din motivul pe care l-am subliniat, şi anume că alimentele contează mai mult pentru români decât pentru cetăţenii unor ţări unde veniturile sunt multiplu superioare. Numai dacă am avea o veritabilă explozie a producţiei agricole şi alimentare în anii ce vin am putea contracara acest factor advers. Iar utilizarea cursului de schimb pentru a combate puseuri inflaţioniste poate să fie o armă cu care să ne tăiem singuri. Pe de o parte, să nu atenuăm, aşa cum am presupune, din şocul extern şi, pe de altă parte, să lovim în alocarea resurselor către sectoare competitive. Adică să se întâmple ca în anii când leul s-a dus către nivelul de 3,2 faţă de euro, când am liberalizat timpuriu contul de capital. În paranteză fie spus, vedem câtă bătaie de cap încep să ne dea capitalurile speculative în acest debut de an, pe fondul inflaţiei şi dobânzilor înalte şi al aprecierii leului.
Avem o datorie publică în jur de 37% din PIB, care este substanţial sub pragul de 60% (criteriu Maastricht), dar nu sunt motive de mulţumire. Viteza de creştere a fost înaltă în ultimii ani şi consolidarea fiscală are încă paşi serioşi de făcut. Să nu omitem nivelul scăzut al încasărilor bugetare în România (în jur de 32%-33%), care nu este rezultatul unei opţiuni de politică economică, ci al unor insuficienţe ale economiei. Avem şi o ineficienţă mare în sectorul companiilor de stat.
Recomandarea din Europact de a se limita deficitul de cont curent pare să aibă sens în raport cu ce a revelat criza datoriilor suverane. Dar dacă investiţii directe masive finanţează producţia de tradables asemenea limite ar împiedica dezvoltarea economică.
În plus, nivelul de salarii (inclusiv costuri unitare cu foarţa de muncă/ULC) nu este edificator pentru performanţa economică. În cele din urmă conteaza productivitatea combinată a factorilor de producţie; ne interesează cât capital (fonduri fixe) şi ce tehnologii utilizăm. Deci ne interesează ce transfer de tehnologii fac companii străine în România, dacă ele se bizuie pe lanţuri de producţie de aici. Este de văzut dacă evoluţia exporturilor din 2010 va continua. Sunt mulţi factori pe care politica economică din România nu îi controlează, ceea ce îngreunează copios exerciţiul de estimare a şanselor de a fi pregătiţi pentru adoptarea monedei comune.
