Agentul CIA cu talpa ruptă (I)

LA REVOLUŢIE  •  LUAT PE SUS DIN PIAŢA ROMANĂ
Chiar în centrul Floreştiului se înalţă Macaraua lui Purdel, după numele celui care o mânuise timp de câţiva ani înainte de 1989. Gigi Purdel, aşa cum scria în buletin, devenise un personaj familiar floreştenilor. Uriaşul utilaj de 50 de metri, cu un braţ lung, atât de lung c-ar fi putut ajunge dincolo de oraş, în porumbişti, domina localitatea, alcătuită din case mici, majoritatea cu un cat. De dimineaţă până seara, cei din Floreşti puteau vedea braţul mişcându-se alene în sus şi-n jos, dar mai ales lateral, fără să-i pese de tonele atârnate. Sus, în cabină, se ghicea silueta lui Gigi Purdel, care făcea excese de sonerie, cârâind vesel şi când nu trebuia.

După 1989, braţul macaralei încremenise, iar utilajul, asemenea întregii industrii din oraş, căzuse în patima ruginii. Oamenii se obişnuiseră cu clopoţelul, cu mişcarea cocostârcului de metal, cu zgomotele de pe şantierul marii clădiri, la care se lucra zi şi noapte. Tăcerea şi nemişcarea din primele zile ale lui 1990 îi neliniştise, cum se întâmplă de obicei când îţi lipseşte ceva fără a-ţi da seama ce. Gigi Purdel dispăruse de parcă îl înghiţise pământul. Se spunea c-a plecat în Turcia, angajat ca ducător de găleţi cu apă rece la o baie cu aburi publică. Nu puţini erau cei care şopteau că nu întâmplător dispăruse, deoarece era amestecat în evenimentele tulburi ale răsturnării lui Ceauşescu. Aceştia erau gata să jure că-l văzuseră înainte de 22 decembrie mişcând în sus şi-n jos braţul macaralei, de parcă ar fi chemat pe cineva cu mâna. Oricum, macaraua, înlemnită pentru totdeauna, stăpânind oraşul şi împrejurimile, rămăsese sub numele lui Purdel în fondul principal de cuvinte al floreştenilor. După vreo zece ani de uitare, căci şi macaralele se supun legilor omeneşti, reveni cu putere în prim-planul atenţiei generale, pentru a fi uitată pe deplin un pic mai târziu, dat fiind că fusese demontată. Treptat-treptat, fără ca autorităţile să prindă de veste, macaraua lui Purdel deveni tribuna de manifestare publică a celor care aveau o anume problemă şi n-o puteau rezolva.

Debutul îl făcu Marinică Pravăţ, posesor al Diplomei de Revoluţionar pentru participarea la evenimentele din decembrie 1989. Timp de vreo săptămână, el şezu cocoţat pe braţul utilajului ameninţând că se va arunca de acolo dacă nu primeşte un hectar de teren arabil.

Groaznica represiune din noaptea de 21 spre 22 decembrie 1989 îl prinsese pe Marinică Pravăţ în Piaţa Romană din Bucureşti. Habar n-avea de ce se adunase atâta lume acolo. Crezând însă că se vârâse ceva la magazinul alimentar din piaţă, se dusese şi el glonţ spre locul în care fierbea tărăboiul. N-apucase să pătrundă în mulţime, întrebându-se de ce strigă ăştia atât de tare, deoarece puii congelaţi tot spre dimineaţă sunt aduşi, când toţi cei din jur o rupseră la fugă. Ar fi procedat la fel şi Marinică. Când dăduse însă s-o ia la sănătoasa, nenorocita de talpă de la gheata stângă se desprinse, şi el stătu câteva minute pe loc, ca s-o rupă de tot şi s-o vâre în buzunar. Alta nu mai găsea atât de repede şi atât de ieftin. În acel moment descoperi că rămăsese singur în Piaţă, dar mai ales că-n faţa lui se opriseră nişte haidamaci cu căşti, răsuflând ca nişte locomotive cu abur de atâta alergat, dar mai ales de furie. Câteva bastoane îl loviră profesional în creştetul capului şi Marinică Pravăţ nu mai ştiu nimic de el. Când se trezi din leşin, un cetăţean slăbuţ, dar extrem de nervos, şedea în faţa lui şi-l întreba al căror forţe e reprezentant. Deşiră povestea cu gheata. Între timp, în încăpere mai intră unul, la fel de slab, dar mai ales, la fel de nervos, care trăgea crâncen dintr-o ţigară. Cel care-l interoga pe Marinică îi aruncă o privire semnificativă, la care nou intratul surâse subţire, zicând admirativ: bună legendă! Am zis eu că ăştia ne dau clasă! Marinică Pravăţ nu pricepea o boabă din tot ce se spunea. Ştia doar atât: că-şi dăduse întâlnire cu Guriţă Ghimpu în Piaţa Romană,  ca să meargă amândoi la gară, că nu-l găsise, şi că i se dezlipise talpa tocmai când voia s-o ia şi el la fugă. Uşa se deschise din nou, şi-n încăpere pătrunse cu paşi uşori, abia simţiţi, un ins mic de statură. Avea înfăţişarea unui bătrânel de treabă. Ceva asemănător unui savant la pensie, dar încă în putere. Cei din jur săriră în sus şi încremeniră în poziţie de drepţi. Insul cu ţigara o ascunse iute la spate, cu aerul unui şcolar prins asupra faptului. Bătrânelul nu spuse nimic. Lui Marinică Pravăţ îi era însă clar că sesizase gestul. Îi era la fel de clar, de asemenea,  că ştia de convorbirea dinainte. Nu-i scăpa nimic. Iar totul în statura lui măruntă respira o groază atât de mare încât încăperea sta să explodeze de tăcerea lăsată. Caloriferul susura în continuare prosteşte, certă dovadă că era un simplu calorifer şi nu un lucrător al Securităţii. – Să trăiţi, tovarăşe general! zise primul anchetator cu o voce militărească, pe sub care se ghicea, ca o dâră subţire, frica de reacţiile celuilalt. E aşa cum aţi spus dumneavoastră! Marinică Pravăţ habar n-avea ce spusese omuleţul atât de respectat de cei doi. Bănuia însă că-i şeful lor. Un şef mare, care nu intră aşa, cu una cu două, într-o încăpere precum cea în care se afla el. Bătrânelul tăcea în continuare. Ridică totuşi asupra lui Marinică Pravăţ o privire străpungătoare, ca şi cum ar fi vrut să-l verifice până la bojoci. Marinică Pravăţ se foi stânjenit pe scaun. Dădu să deschidă gura, ca s-o ia de la capăt cu povestea lui lălăită despre Guriţă Ghimpu, care nu ştiu dracu’ pe unde umblase de nu venise la întâlnire, despre gheata care rămăsese fără talpă, pentru că tâmpitul ăla de cizmar îl trăsese pe sfoară, despre domnii care-i arseseră una în cap nitam-nisam, fără să le fi făcut nimic. Omuleţul îi făcu însă semn cu mâna să tacă. Ceva în genul, nu-i nevoie, ştiu tot, te cred. Sau cel puţin aşa i se păru lui Marinică Pravăţ că ar fi vrut să-i transmită. Ceilalţi doi îl urmăreau cu încordare. Nu reuşeau să ghicească gândurile omuleţului. Care gânduri puteau să-i trimită oricând în celălalt capăt al ţării, acolo unde se atârnă harta-n cui. Omuleţul se răsuci pe călcâie şi, înainte de a deschide uşa, punând deja mâna pe clanţă, le zise scurt: Veniţi puţin până la mine! Cei doi îl urmară, nu înainte de a se lăsa invitaţi de omuleţ să iasă primii. Când să închidă uşa, bătrânelul îi mai aruncă o privire. Marinică Pravăţ avu impresia că voise să se asigure dacă mai e acolo, dacă nu cumva s-a făcut invizibil. Tot atât de bine însă putea fi vorba de o privire complice. Ceva în genul: Nu ţi-am spus eu că ăştia-s proşti?! Nu vezi cum se lovesc unul de altul ca să iasă primii?! Marinică Pravăţ rămase singur. Nu-şi dădea seama dacă afară era noapte sau zi. Prin vopseaua neagră de pe fereastră, singura din încăpere, nu se vedea nimic. Se gândea, totuşi, că trenul a plecat. Guriţă Ghimpu a ajuns în Vintileasa şi i-a speriat deja pe vecini, spunându-le că nu l-a mai găsit. Întreaga clădire plutea într-o uriaşă tăcere. Deşi uşa era dublă, el simţea paşii de pe culoar, înăbuşiţi de covorul moale. Când îl aduseseră, bănuise că este o clădire a Securităţii, dar nu una oarecare, ci exact cea în care lucra şeful şefilor. Nimeni altul decât Generalul cu înfăţişare de bătrânel stând la coadă la lapte. Uşa se deschise prudent. Îşi făcu apariţia şi se apropie de el, după ce uşa pocni uşor în capcana încuietorii, un ins tot numai amabilităţi. Privind în dreapta şi-n stânga, respectivul se dădu aproape de el şi-i şopti: How do you do? Marinică Pravăţ recunoscu limba americanilor. Cum nu ştia o boabă, răspunse cu un zâmbet cât mai convingător. Faţa oaspetelui se învioră. Continuă pe româneşte: Domnule colonel, nu toţi de aici vă sunt duşmani! Să ţineţi cont de asta! Marinică Pravăţ îi mai arse un zâmbet dulceag. Insul ghici nişte paşi care coborau scările pentru a veni până aici. Nu se auzea nimic prin uşa dublă, dar el, cu instinctul său de vechi lucrător al Securităţii, îşi dădea seama şi fără să audă zgomotul lor. Good by! Trânti el scurt, întinzându-i iute mâna şi o şterse.

Va urma