Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Alegerile parlamentare din România au adus o veste bună şi una rea. Vestea bună constă în excluderea din rândul actorilor politici relevanţi a formaţiunilor de extremă dreaptă; atât acelea care se ridicaseră pe ruinele stângii extreme ca pe ultima ei baricadă, cât şi cele irupte din justiţiarismul nihilist alimentat de frustrările tranziţiei. Naţional-populismul postcomunist pare a fi intrat în moarte clinică.
Vestea rea este că societatea românească este divizată sub aspectul opţiunilor politice de aşa manieră încât o guvernare coerentă bazată pe o majoritate parlamentară consistentă devine imposibilă. În plină criză globală, nici scrutinul uninominal nu a putut dota România cu o conducere aflată în afara tensiunilor inerente coabitării unui executiv de o anumită orientare cu un şef de stat de orientare opusă, precum şi dincolo de contradicţiile caracteristice unui guvern de coaliţie adunând la un loc dreapta şi stânga. Prin interstiţiile blocurilor de putere şi din ciocnirea lor emană autoritar-populismul.
Ideea că, pentru prima dată în istoria postcomunistă a României, dreapta – evident, plurală – ar fi obţinut majoritatea absolută, marcându-se astfel transformarea societăţii româneşti dintr-una fidelă stângii într-un adept al dreptei, este falsă. Dacă PNL este, într-adevăr, un partid de dreapta, PD-L este un pseudopartid. Creând această formaţiune fără identitate ideologică, domnul Băsescu are meritul de a fi drenat frustrarea de toate culorile care irigă extremismele organizate politic, făcându-le să se usuce.
Urmarea este însă că lupta între partidele sistemului democratic şi cele antisistem (extremiste), ca şi aceea între partidele politice de diferite orientări ideologice este înlocuită prin lupta dintre instituţiile statului; în principal conflictul dintre Preşedinte şi Parlament cu două confruntări accesorii, dar esenţiale între Preşedinte şi Guvern, respectiv între Parchet şi Justiţie. Dintr-o atare perspectivă aveau dreptate cei care spuneau că miza alegerilor din decembrie 2008 este statul de drept. Aceştia greşeau însă când legau victoria PD-L, adică victoria prin interpuşi a Preşedintelui Băsescu, de victoria principiului supremaţiei legii. Sau, dacă nu greşeau, atunci nu era vorba şi despre victoria statului democratic, ci numai despre triumful unui sistem în care autoritatea legii este negată de legea autorităţii; adică un sistem în care statul de drept este stat poliţienesc, în care legea apără şi conservă autoritarismul, autoritatea statului fiind deasupra autorităţii poporului şi operând ruptura demosului (popor) de kratos (putere).
Din fericire, scorul electoral nu aduce consacrarea statului autoritar de drept. Din nefericire, nu conferă nici securitate statului democratic. O majoritate parlamentară liberă de controlul Preşedintelui şi interesată în independenţa justiţiei nu poate elimina totuşi vulnerabilităţile democraţiei. Statul democratic va fi miza alegerilor prezidenţiale din 2009.
Scrutinul parlamentar din 2008 a confirmat şi dispariţia partidelor istorice. PNL de azi nu mai este partidul liberalilor "roşii" de la începutul României moderne, cu protecţionismul doctrinei "prin noi înşine". La propriu şi la figurat, el este un partid neoliberal. Paradoxul este că acest partid a devenit relevant pe plan electoral exact în clipa în care capitalismul neoliberal cunoaşte un eşec istoric la nivel global. Concluzia că românii ar fi mai de dreapta decât americanii ar fi abuzivă. Faptul spune doar că, dincolo de defazarea românilor în timp istoric, eşecul neoliberalismului nu înseamnă automat victoria social-democraţiei.
Din punct de vedere obiectiv, ocazia unui triumf al ideilor social-democrate a sosit. Ea creează cadrul favorabil pentru o nouă reformă a statului în sens democratic şi a economicului în sens social. Transformarea posibilităţii în realitate este însă problematică într-un mediu confuz şi fragmentat. De aceea 2009 ar putea fi şi martorul unor experienţe de guvernare minoritară eşuate sau al formării unor coaliţii ratate, înainte să apară starea subiectivă permiţând accesul la putere unui guvern social-democrat absolut. De va fi aşa, pentru PSD timpul scurs până atunci ar trebui să fie unul al (auto)evaluării, purificării şi mobilizării.
