Amenzi pentru economisiri

Am mai scris că trăim vremuri suprarealiste. Pentru că elveţienii, de pildă, cotează dobânzi negative. Şi o fac la modul foarte serios, de la dobânzile zilnice (overnight), la cele pe 3 luni, şi până la instrumentele derivate cu scadenţă la 9 ani.

Ca să poţi face aşa ceva, împotriva firii, îţi trebuie multă disciplină interioară. Oare cum de n-o iau razna elveţienii? Mai ales că un stat cu rating maxim - AAA -, ale cărui obligaţiuni suverane se bazează pe derivativele respective, tot la dobânzi negative trebuie să le emită. Fiindcă abia la ţările cu rating ceva mai slab ajung dobânzile pe plus.

Poate că nu conştientizaţi însă ce sunt acelea dobânzile negative. Acestea fac ca acela care se împrumută să dea mai puţin înapoi, ratele de 100 de unităţi scad la 99, iar cine-i dă bani băncii primeşte mai puţini la scadenţă.

Aşa ceva este aberant din punctul de vedere al gestionării raţionale a resurselor. Pentru că rolul dobânzile e acela de a stimula utilizarea lor raţională. Natura ne oferă cantităţi limitate resurse şi este foarte important să nu le risipim, să le respectăm raritatea.

Dar vedeţi la ce absurdităţi se ajunge din cauza relaxării cantitative? Quantitative easing - QE - ne încurajează să irosim resursele. Să procedăm precum Grecia. Să ne împrumutăm şi apoi să cerem să dăm mai puţin din ceea ce am primit cu titlu de datorie.

Aşadar, după cum operează “paradigma” actuală, e indicat să trăieşti pe banii altora şi să nu-ţi respecţi cuvântul, altfel spus “să dai ţeapă”, după cum sună vorba românească moştenită parcă din vremea fanarioţilor. Însă dacă tot refuzaţi să credeţi că a face datorii reprezintă un comportament vicios - chiar dacă şcolile ne învaţă să angajăm împrumuturi - e bine să vedem şi opinia lui Nassim Nicholas Taleb.

El atrage atenţia în eseul său “Despre robusteţe şi fragilitate” că o astfel de atitudine e contrară oricărei tradiţii istorice. Culturile mediteraneene au dezvoltat o dogmă împotriva datoriilor, de aceea romanii obişnuiau să spună “Felix qui nihil debet”, adică “Fericit cel care nu datorează nimic”.

Taleb readuce în memorie că încă de pe vremea babilonienilor există documente care atestă racilele datoriei; religiile Orientului Apropiat interziceau datoriile. Ceea ce înseamnă - remarcă eseistul - că scopul religiei şi tradiţiei a fost acela de a proteja oamenii de propria aroganţă epistemică. De ce? Fiindcă datoria presupune un angajament ferm pentru viitor şi un grad ridicat de încredere în prognoze.

Dacă împrumutaţi o sută de dolari într-un proiect, sunteţi în continuare dator, chiar dacă acesta eşuează. Deci datoria e periculoasă dacă sunteţi prea încrezător şi orb la accidente de tipul Lebedelor Negre. Iar prognoza e dăunătoare, de vreme ce oamenii (şi mai ales guvernele) împrumută ca răspuns la o prognoză (sau folosesc o prognoză ca scuză pentru un împrumut).

Taleb conchide spunând că Scandalul Predicţiei (adică al predicţiilor mincinoase, care par să existe pentru a satisface nevoile psihologice) este amplificat de Scandalul Datoriilor: împrumuturile pe care le luaţi vă fac vulnerabil la erorile de predicţie.

Ca să explicăm mai clar spusele lui Taleb, politicienii sunt cei care au imprimat oamenilor acest comportament dăunător de a se îndatora. Politicienii greci, de pildă, au furat împrumutând bani timp de 30 de ani, după care au dat vina pe estimările analiştilor şi pe pieţe pentru ceea ce li se întâmplă. După care a apărut QE, ca ceva natural, să-i salveze.

Ceea ce ţine de absurd. Fiindcă nu este normal ca acela care se împrumută să dea mai puţin înapoi şi cine economiseşte să primească mai puţin. Firesc e să administrăm raţional resursele, deoarece-s rare, nu să le risipim.