Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Grav este că industria bancară, în pofida reformelor iniţiate în UE şi SUA, menţin practici care au produs încurcătură. Nu mai puţin grav este că intervenţia de salvare a unor segmente mari ale acestei industrii pare să fi întărit captivitatea politicii publice, mai ales unde întâlnim situaţia de „too big to fail” (prea mare pentru a fi lăsat să eşueze), ca şi pe cea de „too big to save” (prea mare pentru posibilităţile unui stat de a ajuta). Să evocăm aici Irlanda, a cărei economie a fost pusă pe butuci de supraexpansiunea unor grupuri bancare autohtone (ajutorul acordat Irlandei pentru salvarea de faliment fiind, în fapt, asistenţa pentru ca statul irlandez să preia pierderile sistemului bancar).
Preluarea, pe scară largă, la datoria publică a obligaţiunilor unor entităţi private a accentuat problema hazardului moral şi a înceţoşat linia de demarcaţie între public şi privat. O regulă fundamentală a economiei de piaţă este că cel care îşi asumă riscuri să beneficieze de fructele succesului şi să plătească pentru eşec. Salvarea unor entităţi private, preponderent din industria financiară, s-a făcut din raţiuni de risc sistemic. Dar dacă nu vor fi modificate compoziţia şi conduita acestei industrii, inclusiv prin spargerea unor grupuri mari şi separarea operaţiunilor de retail de cele de tip „investment banking”, dacă nu vor fi îngrădite operaţiunile speculative, vor fi perpetuate vicii ale actualului sistem.
Criza arată că, la mare ananghie, statele recurg la mijloace neortodoxe, indiferent de nivelul de dezvoltare şi construcţie instituţională. „Consensul washingtonian” incrimina, printre altele, tipărirea de bani de bănci centrale pentru a finanţa deficite bugetare, o practică des întâlnită în America Latină în deceniile trecute şi în ţări postcomuniste. Vedem cum, în anii ultimi, Fed-ul în SUA, Banca Angliei şi, chiar dacă mai voalat, Banca Centrală Europeană au recurs la tiparniţa de bani. Nu cred că a existat alternativă la preluarea de bănci centrale a unor sarcini fiscale pentru a evita prăbuşirea sistemului bancar, dar faptul este de consemnat ca atare. Oricum, creşterea explozivă a unor datorii publice nu a putut fi ocolită.
Ascensiunea unor economii emergente este ilustrată de date privind sistemele educaţionale şi cheltuieli pentru cercetare şi dezvoltare tehnologică. Un studiu recent al OCDE arăta că nu puţine ţări asiatice depăşesc ţări europene şi SUA în domeniul educaţiei copiilor/tinerilor. Această dinamică este de relaţionat cu prezenţa în reviste de ştiinţă, de cercetare fundamentală şi aplicată. Nu întâmplător, în SUA s-a format un comitet naţional pentru competitivitate, condus de laureatul Premiului Nobel pentru economie Michael Spence. Europa 2020, ce este o resuscitare a Agendei Lisabona, exprimă preocuparea acută faţă de schimbări de avantaje competitive în spaţiul global. Neşansa europenilor este că procese de divergenţă în UE se amplifică şi unele economii pot intra într-o dinamică a cercurilor vicioase; se poate chiar ajunge la o „japonizare”, care să însemne o stagnare de lungă durată din cauza îndatorării publice în creştere puternică şi impotenţei politicii monetare (nici SUA nu sunt în afara unui asemenea pericol).
Citește pe Antena3.ro
