Apocalipsa din noi

2 ianuarie 2012, zi lucratoare pentru pixul meu. Presa, vie, moarta, obosita, pusa pe butuci, cap de lista in agenda inamicilor puterii, "vulne­ra­bilitate" nationala si pericol pu­blic se incapataneaza sa scoata limba sau un dest din sicriul in care e indesata si sa dea cu sac. O va face cat publicul, oceanul acela abstract din care re­col­tam uneori amici, alteori sudalme va mai avea nevoie de noi. Dupa aceea, Dumnezeu cu mila. Reveli­o­nul, petrecut la tara, m-a dezlegat de obiceiul de a ma zgai la televizor. Mai peste tot abundenta de poponete, de par­ca Romania incheia triumfal un bi­lant anual de fese, cotizante la pib. Convins, iata, ca nu stam rau la acest ca­pitol, am inchis, ratand pesemne si mo­mentele in care realizatorii isi utilizau capul. De dimineata am deschis pe un program de stiri sa aflu daca Gu­vernul a petrecut fara crampe, daca Basescu e in deplinatatea pu­terii de a ne termina, proiect pe cale de a fi desavarsit, daca pamantul e tea­far din Alaska pana-n Australia si In­su­lele Galapagos. Aflu ca ne paste apo­calipsa. E prima stire. Na-ti-o franta ca ti-am dres-o! Surse malgase zic ca s-a terminat cu noi, astrologii, asociati in sereleul casandrelor, vorbesc despre o aliniere de ghini­oa­ne in Calea Lactee, iar planeta care ne tot ia la ochi, ca pe o masa de bili­ard, ne va nimeri negresit. Nu ne mai rateaza. Anul asta, asezat pe linia din pal­ma a nenorocului, va fi sfarsitul lu­mii. Pe noi, zic, ne-a lovit de vreo sap­te ani apocalipsa Basescu, asa ca ra­manem imuni la infricosari. Ca ama­ratul ala care, auzind batai pu­ternice in usa, intreaba pierit cine e. Moartea! – i se raspunde. Slava Domnului, respira omul usurat. Credeam ca-i fiscul! Apocalipsa? Ce mare scofala? Apocalipsa e cu noi si e chiar in noi. O suportam aproape cu de­lec­ta­re. Puterea va declara stare de urgenta sau de necesitate si va aboli de­mo­cra­tia care, oricum, vorba unui congresman american, in Romania deja nu mai e, pentru reintronarea ei fiind nevoie de revolutie. Care revolutie? Alegerile, nici macar in forma mascaradei deja puse la punct, nu vor mai avea loc, fiindca actuala putere, nu-i asa, trebuie sa se ocupe de gos­po­da­ri­rea sfarsitului lumii. Cat o fi spaga pentru a prinde o asfaltare, un aerodrom de comete, o curatenie de mete­o­riti? An Nou cu fericire si sanatate, oameni buni! Exista si rele mai mari decat apocalipsa.

Da-mi, zice un amic, de Anul Nou
Un termen, un cuvant, ceva ce-i rau
Si-am zis ce mi-a venit in cap, calau.

Ei bine, spuse-apoi, desfa-l in rime
Improvizeaza un discurs cu crime.

Scrie, am spus, noteaza pe curat
Eu ma ocup de partea de dictat.
Cuminte sta azi neamul meu la coada
Nu sta la paine, ci pe esafod
Decapitati sunt unul dupa altul
Insi separati si un intreg norod.
Rade calaul hohotit, mai rar
Sa-mpingi spre moarte un convoi de prosti
Doar doi daca-ar sari i-ar smulge barda
Dar toti par blegi, apatici, triste masti.

Doar doi de s-ar uni in umilinta
Ar matura calaul de pe scena
El ar cadea unde ii este locul
Nu-n cartea de istorii,
ci in gheena.

Filosofia neamului e alta
Nu-i nici macar extract
de disperare
E-un fel de nauceala benevola
Ce ne impinge spre incolonare.
Capul plecat nici sabia nu-l taie
Dar vorba asta nu e buna-aici
Spinarile cu cat sunt mai plecate
Cu-atat mai mult cer sabie sau bici.

Calaul taie, sta la rand poporul
La fisc parca plateste o factura
Pe care daca n-o achiti la vreme
Se-ntoarce cu asupra de masura.

Rade calaul, rade-n bascalie
De acest neam culcat pe nasalie
De la tribuna se aud urale
Este suita inaltimii sale.

Cand va domni pe-o mare
de sicrie
Cand moarta fi-va tara pe vecie
Calaul, fiindca-asa e invatat,
Isi va taia si sclavii din palat.

La cine te referi, ma-ntreaba-n soapta,
Si vocea-i stinsa imi paru inapta.
Amicul speriat, distrus de joc,
Pleca spre esafod, sa-si prinda loc.