Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
O încăpere la ultimul etaj al unei clădiri abandonate adăposteşte cufere, genţi, valize, geamantane. Într-unul dintre acestea, o rochie de culoarea piersicii, cu dantela albă în talie, un baston cu mânerul în formă de cap de răţoi, un costum de amazoană, câteva caiete cu coperţi de piele roşie şi opt pagini dactilografiate care conţin o analiză a vieţii amoroase a lui Napoleon Bonaparte.
Nu, nu este vorba despre un exerciţiu de memorizare, ci de un capitol al istoriei medicinei. Cufărul cu pricina i-a aparţinut unei delicate franţuzoaice, care a solicitat în 1932 ajutorul medicilor de la Spitalul Bellevue din Manhattan în legătură cu unele forme de comunicare paranormală.
A fost internată în secţia de psihiatrie şi a petrecut mulţi ani în giganticul spital Willard din nordul statului New York. Deschis în 1869 pentru “incurabili” şi închis în 1995, spitalul şi-a răspândit ultimii o mie de pacienţi prin instituţii mai modeste.
În urma lor au rămas bagajele, de o banalitate care contrastează dureros cu nenumăratele complicaţii ale vieţii posesorilor. După ani şi ani de cercetare şi catalogare, o mică parte a conţinutului lor a constituit subiectul unei expoziţii şi, mai de curând, al unei cărţi: “Valizele din podul spitalului – Vieţi abandonate”, semnată de Darby Penney şi Peter Stastny, publicată, deloc surprinzător, de editura spitalului Bellevue.
Viaţa celor din spitalele psihiatrice apare în nonficţiune, ca în “Aziluri”, tulburătorul studiu sociologic al lui Ervin Goffman, dar şi în ficţiune. Să ne amintim de “Jurnalul unui nebun” al lui Gogol, descrierea sfâşietoare a destrămării unei minţi umane, o parabolă a birocraţiei, cancerul societăţii ţariste. Evelyn Waugh, în “Scurta plimbare a domnului Loveday”, descrie o superstiţie psihiatrică, bolnavul criminal care pare vindecat, dar după decenii îşi repetă crima în primele ore de libertate.
Citește pe Antena3.ro
Anii ’60 ai secolului trecut ne-au adus capodopera lui Ken Kesey, “Zbor deasupra unui cuib de cuci”, roman interpretat ca o încercare de a dezvălui structura matriarhală a societăţii americane. Asta spre deosebire de filmul lui Milos Forman, care, susţin criticii, se referă la perioada de “normalizare” de după Primăvara de la Praga. Printre contemporani, Thomas Harris ocupă un loc deosebit, cel al creatorului unui psihiatru asasin şi canibal, faimosul Hannibal Lecter. Impresionant în primele două volume, (“Dragonul roşu” şi “Tăcerea mieilor”), neplauzibil în al treilea, “Hannibal”, antieroul are o apariţie jenantă în cel mai recent volum, să sperăm că şi ultimul, “Hannibal Rising”, plin de asociaţii incredibile.
Orice psihiatru are multe de învăţat şi din literatură, dar şi din poveştile reale ale pacienţilor de la Willard State Hospital. Un set de 18 valize conţinea toată garderoba şi o bună parte din averea unei moaşe de succes, convinsă că toată lumea este împotriva ei. A acceptat o spitalizare temporară, dar nu a mai părăsit niciodată spitalul. O valiză modestă i-a aparţinut unui tâmplar, convins că unica fiică a preşedintelui Truman îl iubeşte în taină şi îl vrea de bărbat, ceea ce a atras atenţia serviciului secret. Nici el nu a mai ieşit din spital. Un soi de sacoşă plină cu obiecte legate de religie a fost adusă de o călugăriţă dominicană care începuse să facă propuneri matrimoniale bărbaţilor, susţinea că a născut un câine şoricar şi credea că ouăle mâncate la micul dejun vor face pui în stomacul ei.
Pacienţii de la Willard au îndurat toate tratamentele la modă în secolul trecut, de la şocuri la primele neuroleptice. Puţini dintre ei s-au mai întors acasă. Îi vedem în fotografii, la început tineri şi anxioşi, la sfârşit bătrâni şi calmi. Poate chiar prea calmi. Şi mult mai convingători decât cartea pomenită la început, scrisă de doi oameni care vor să revoluţioneze psihiatria fără a şti exact ce au de gând.
Producţiile contemporane, chiar cele foarte inspirate, precum psihodrama pe vreme de furtună din “Shutter Island” a lui Dennis Lehane pălesc în faţa amintirilor din spitalul de psihiatrie. Delicata franţuzoaică în al cărei cufăr eleganţa se amesteca cu preocupările intelectuale a fost plimbată la început din spital în spital.
A ajuns la Willard în 1939, pe când avea 43 de ani. Zeci de ani a vorbit numai pentru a cere să fie eliberată. Transferată într-o comunitate terapeutică la vârsta de 80 de ani “nu mai prezintă nici un fel de simptomatologie psihiatrică” după părerea ultimului medic care a examinat-o. Cufărul nu l-a mai recuperat nimeni niciodată.
