Bănci mari şi riscuri sistemice

Am scris mai multe articole despre cauzele actualei crize financiare. Dar un aspect necesită mai multă atenţie. Argumentul "prea mari pentru a fi lăsate să cadă" revine frecvent în discuţie. Dacă dimensiunea grupurilor financiare poate deveni o problemă covârşitoare de politică publică, în sensul că apar riscuri enorme pentru sistemul financiar atunci când reţelele de legături îl paralizează, atunci trebuie să ne ocupăm de "dimensiune".

Cu multă vreme în urmă, o legislaţie antitrust a fost elaborată de guverne, în SUA şi în Europa, pentru a contracara comportamentul monopolistic care submina concurenţa şi extrăgea rente nemeritate. Să ne amintim de divizarea companiei Standard Oil la începutul secolului 20; mai târziu, compania AT&T a avut o soartă similară.

În finanţe, valurile de dereglementare din ultimele decenii (şi aici aş vrea să subliniez cazul abrogării Glass Steagall Act din 1998) au mărit spaţiul disponibil pentru formarea de grupuri foarte mari, cu operaţiuni acoperind întreg spectrul de servicii financiare. Globalizarea pieţelor şi apariţia noilor tehnologii de informare şi comunicare (care au crescut volumul global al tranzacţiilor în timp real) au oferit un stimul foarte puternic apariţiei de jucători cu adevărat globali. Unele grupuri de acest fel au acaparat piaţa - lucru care poate fi uşor sesizat din multiplicarea de câteva ori a ponderii profiturilor industriei financiare în PIB-ul mondial în ultimele două decenii. Însă comportamentul imprudent al mai multor giganţi financiari, precum şi interconectarea lor fantastică au devenit sinonime şi au servit ca exemplu pentru riscurile sistemice.

O componentă importantă a eforturilor actuale de reformare a sistemelor de reglementare şi supraveghere a industriei financiare ce au loc în economiile dezvoltate trebuie să fie şi problema dimensiunilor grupurilor financiare. Pentru că, dacă acestea sunt prea mari pentru a fi lăsate să moară, trebuie identificate soluţii eficace pentru două probleme ce decurg de aici: hazardul moral (încurajarea practicilor rele prin eliminarea riscului ieşirii de pe piaţă); şi reducerea, pe cât posibil, a recursului la bani publici atunci când acţiunea guvernului o implică. Doar creşterea transparenţei, plafonarea îndatorării, îmbunătăţirea ratelor de adecvare a capitalului şi evitarea unui comportament prociclic, noi scheme de remunerare, încercarea de a reglementa conflictele de interese, îmbunătăţirea modelelor cantitative pentru a surprinde complexitatea şi "momentele Minsky" etc. nu sunt suficiente atunci când dimensiunile unor jucători ţin întreg sistemul ostatic. Cred că divizarea unor grupuri financiare este raţională în asemenea circumstanţe. Legislaţia antitrust trebuie reexaminată/completată în această privinţă. De asemenea, cred că ar trebui luată în considerare resuscitarea unei legi precum Glass-Steagall Act într-o formă sau alta. Nu mai trebuie menţionat că astfel de măsuri trebuie avute în vedere dintr-o perspectivă globală.

În general, această criză favorizează o consolidare în finanţe, o perpetuare a sindromului "prea mare ca să cadă", care ar putea recrea riscuri sistemice pe care încercăm să le reducem prin reformarea reglementării şi supravegherii. Această situaţie reprezintă un motiv în plus să apelăm la legislaţia antitrust sau la o reglementare a finanţelor, dacă privim sectorul bancar ca pe o industrie specială, de "utilitate publică".