Băncuţa de la stradă

Scriitorul de la pagina 3
Gospodarii din cartierele de odinioară  ale Brăilei meştereau la stradă, lîngă poarta prin care se intra în curte, o băncuţă de lemn pentru două persoane. Obiceiul s-a păstrat pînă tîrziu. Mai bine zis, a contat ca obicei cît timp au rezistat băncuţele, fiindcă altele noi după război nu s-au mai făcut.

Scriitorul de la pagina 3
Gospodarii din cartierele de odinioară  ale Brăilei meştereau la stradă, lîngă poarta prin care se intra în curte, o băncuţă de lemn pentru două persoane. Obiceiul s-a păstrat pînă tîrziu. Mai bine zis, a contat ca obicei cît timp au rezistat băncuţele, fiindcă altele noi după război nu s-au mai făcut.

Bătrînii nu mai ieşeau seara pe băncuţa de la poartă să se uite la trecători şi să schimbe două vorbe cu bunicii de la poarta de alături. Într-un fel, băncuţa de la stradă semnifica un drept al proprietarului. Cînd te aşezai neinvitat pe băncuţa altuia îi călcai proprietatea. Se mai întîmpla un fapt deosebit: dacă nu le dădeai bineţe bătrînilor ori femeilor mai în vîrstă, care ieşeau spre seară la poartă, ori erai prost crescut, ori aveai un dinadins. Şi amîndouă situaţiile deveneau subiect de discuţie pe băncuţele din dreapta şi din stînga.

Am realizat ce importanţă socială avea băncuţa de la poartă prin anii 1980, cînd, trimis de redacţia unde lucram să scriu un articol despre un bloc al pensionarilor, unde se petreceau “fenomene” – cum just  observa anonimul care le denunţa – am găsit un coridor de garsoniere plin cu băncuţe. Bătrînii, aduşi din cartierele demolate, din casele şi din curţile unde se născuseră şi trăiseră o viaţă în cuştile de beton, “se socializau” ieşind spre seară la un taifas pe băncuţa de lîngă uşă. Iar ca să le fie clar şi altora cîtă frondă încăpea în iniţiativa lor, închiseseră coridorul de la ultimul etaj, unde avea loc “feomenul” cu un gard de fier, ca la coridoarele închisorilor.

Se putea face un film, o comedie tristă în blocul pensionarilor, întrucît ceea ce se chema pe atunci grija pentru om era, în fapt, o dramă. Azilul e o treabă civilizată, dar nu cînd îi trimiţi într-un azil, cu forţa, pe nişte septuagenari care au şi motivele, şi mijloacele ca să sfîrşească decent în casele lor.

Un alt “fenomen”, din blocul căruia vecinii îi spuneau cu cinism “Reînvierea”, se petrecea la primul etaj, unde femeile tricotau perdeluţe şi le atîrnau peste tot, chiar şi în lift. De ce aţi pus perdeluţe la ghena de gunoi?, întrebau revoltaţi locatarii de la ultimul etaj. Dar voi, de ce aţi închis coridorul?, le răspundeau adepţii perdeluţelor. Şi astfel se năştea al treilea “fenomen”, războiul coridoarelor, care, prin cîţiva zurbagii de profesie, ajunsese la tribunal.

Zilele trecute, avînd drum pe Strada Avrig, am descoperit, în coasta unui bloc lipsit de identitate, ca mai toate blocurile din zonă, o improvizaţie de băncuţe, amintind nostalgic de băncuţa de la poartă. Seară de seară şi adesea şi peste zi, cele trei băncuţe “îi socializează” pe proprietarii de apartamente, într-un chip care ar fi să se cheme tradiţional dacă ideea de a echipa blocurile cu băncuţe n-ar părea depăşită. Primarii, care ar dota spaţiile mai ferite dintre blocuri, atîtea cîte au mai rămas, cu băncuţe de stat seara pe ele la o socializare, ar rămîne precis în memoria alegătorilor lor ca nişte buni gospodari.